Daca e s-o luam cu inceputul ar trebui sa vorbesc despre dragul de "tati". I-am blestemat zilele omului despre care, cineva imi spunea odata, ca ar fi cel mai bun priten al meu si caruia ii datorez tot ceea ce sunt eu azi. Si daca tinem cont de faptul ca oricne ma cunoaste stie ca mare parte din motivul pentru care sunt azi aici e tata, atunci omul ala a avut dreptate. Daca asta e fericire asa cum o vede lumea, atunci lumea poate sa-l vada pe "tati" drept cel mai bun prieten al meu.
Dar totul are o limita!Si e prea mult sa-i pun lui "tati" in spinare toata greutatea "gloriei" mele. Sa-l numesc cel mai bun prieten e pentru mine ca si cum as spune ca planeta are forma de cub. Dar cred ca totul depinde de unghiul din care privesti problema. Nu stiu in ce masura e meritul lui, nu stiu in ce masura ii datorez ceva, nu stiu nici ce vrea lumea sa creada sau ce vrea lumea sa auda....
...Dar cateva lucruri le pot afirma cu certitudine despre tatal meu! Si la mai mult de 2000 de kilometrii departare cand suna telefonul si vad scris pe ecran "Don General" ma iau fiori.Atat de frica imi e de el. Si e o frica injustificabila, exact ca frica de intuneric. Si la fel ca frica de intuneric, frica de "tati" se trage din copilarie, probabil de cand imi luam palme peste fata pentru ca nu puteam sa-mi scriu numele. Privind in urma lucrurile cred ca si eu mi-as pierde rabdarea cu un copil cum am fost eu asa ca nu-l condamn.
Dar mi-a fost si pana azi imi e frica de omul asta cum nu mi-a fost de nimic altceva in lume. Si daca merita respect pentru asta nu stiu si nu e locul meu sa spun. Poate o sa privesc in urma peste ani si o sa pot sa-i ofer "ce-i al lui" cu mai multa intepciune. Acum ma simt ca un sclav ce se teme atat de tare sa fie ucis incat i-as spune si i-ar da orice stapanului sau. Si intr-o zi, poate mai curand decat ma astept, am sa-l privesc in ochi, de la egal la egal.
Cum a reusit sa faca asta ma depaseste cu totu.Cum poti baga frica atat de adnac in subconstientul sau in oasele unui copil nu am nici cea mai vaga idee si nici nu cred ca voi avea vreodata. Dar poate ca nu e vina lui! Poate e vina copilului. As fi o mincinoasa crasa sa spun ca "tati' mi-a ars batai zdravene. Mi-am incasat-o de la el si mi-am incasat-o bine de cateva ori, dar nu pot spune ca am avut un "tata abuziv".Nici eu nici generatia mea n-a crescut cu "protectia copilului" si de unde sunt eu nimeni nu si-a bagat vreodata parintii in puscarie pentru o palma grea. Violenta, in cazul tatalui meu, e absolut exclusa, chiar daca de multe ori a exagerat si poate am exagerat si eu.
In al doilea rand pot spune ca nu am cunoscut om mai incapatanat si mai convins de faptul ca el si numai el are dreptate.Isi atribuia si continua sa-si atribuie numeroase calitati precum intelepciunea, cunostinta de cauza, experinta sau judecata clara. Dar toate astea ii lipsesc cu desavarsire. Tatal meu e un om inteligent, dar nu e deloc intelept.Experienta i-a fost limitata de contextul politic si social in care a crescut si de educatia primita, dar astea nu sunt o scuza pentru faptul ca nu a invatat nici pana azi sa accepte lucrurile asa cum sunt si sa se vada drept ceea ce e cu adevarat , nu ceea ce-si imagineaza ca e. Si poate cea mai mare minciuna cu care se hraneste "tati" e ca a fost un tata bun.
Cel mai mutl am suferit, si chiar daca azi nu ma mai afecteaza, m-a ranit groaznic in procesul meu de crestere faptul ca nu stie sa asculte. Nu are rabdare, nu are tact si nu poate pentru o secunda accepta faptul ca nu e singurul care are ceva de zis. Nu vorbesc de faptul ca nu are dreptate, vorbesc de faptul ca ne-a privat intotdeauna de dreptul de a ne spune si cu atat mai mutl de a avea propria opinie.
A fost un copil rasfatat, care a crescut avand tot ce si-a putut dori un copil, poate mai putin afectiune parinteasca. A crescut intr-un mediu disciplinat, privat din cauza vremurilor si a timpului insuficient de afectiune.A crescut si prin urmare, ne-a crescut intr-un sistem motivational in care nonvaloarea si demotivarea individului erau mijloacele prin care il determinai pe acesta sa se valorifice si sa fie motivat sa o faca. A crescut alaturi de o verisoara pe care a considerat-o , ca orice frate mai mic pe sora mai mare, avand parte de mult mai multa iubire, grija si favoruri din partea parintilor. Si-a iubit parintii, dar pentru asta nici pana azi nu i-a iertat. A crescut avand bani, dar caderea comunismului a schimbat asta drastic. Nu doar nu mai putea sa-si ofere lui lucurile pe care le dorea, dar a devenit incapabil sa ofere familiei lui lucrurile de care avea nevoie. Bonele, doicile, menajerele, soferul si lucxul in care a crescut l-au impiedicat poate sa invete ca pentru a castiga un ban trebuie munca si nu intelect. A fost un sacrificiu pe care orgoliul lui a refuzat sa-l faca si de-asta azi complexele de inferioritate ii dau cosmaruri.
Si in cele din urma pot spune ca tatal meu m-a iubit si ma iubeste. Voi fi mereu "fetita" lui...din pacate nu suntem intodeauna "cel mai bun lucru" pentru cei pe care-i iubim. Iubirea , fie ea cat de sincera si cat de puternica, nu e intotdeauna suficienta. Pentru tata cel putin, nu a fost, caci de a iubi pana la a stii cum anume sa iubesti e cale lunga.
Cum spuneam, tatal meu s-a crezut mereu prea bun pentru a munci si nici macar familia lui nu a meritat sacrificiul orgoliului sau. Dar sacrificul trebuia facut de undeva. Si cine a avut vreodata "onoarea" de a o cunoaste stie ca nimeni nu poarta mai bine si mai frumos crucile decat mama mea.
No comments:
Post a Comment