“Doublethink means the power of holding two contradictory beliefs in one's mind simultaneously, and accepting both of them.”
― George Orwell, 1984

I wanna tell you a story
Ain't got no characters in it but me
I wanna sing you a sad song
Most of it I don't expect you to Believe
It starts off just the Whiskey and Wine
Some miles of travel and some real good times
But it ends in a dark corridor
Where there ain't no windows
And there aint no doors
Well that's me
Just a'drinkin off this bottle
And a'driftin out to sea
Well thats me
Just a'sittin here starin
And a'shakin like a leaf
Well thats me
Just a'leanin off my shovel
In this graveyard o' dreams
Yeah thats me
Just a'leanin off my shovel
In this graveyard o' dreams
I wanna take you to a shipwreak
A thousand miles underneath the Black Sea
Looks like everybody's sleeping
But look close they are dead indeed
I wanna lead you to an armchair
Deep back in the files of my mind
I wanna sit you in the candle's light
Where i've been spendin all o' my time
Well that's me
Just a'drinkin off this bottle
Is it drinkin off o' me
Now thats me
Just a'sittin here starin
And a'shakin like a leaf
Well thats me
Just a'leanin off my shovel
In this graveyard o' dreams
Yea thats me
Just a'leanin off my shovel
In this graveyard o' dreams

Urasc sa ma cert cu fratele meu. E o senzatie ciudata de vinovatie amestecata cu un sentiment amar de dezamagire pe care mi-o lasa fiecare cearta. Nu conteaza cine are dreptate, la 5 ani conta. Nu conteaza cine spune adevarul sau nu, de fapt noi doi nu avem adevar. Si totusi un adevar ne tine impreuna, fiecare conversatie e o rutina bazata pe adevarul unei credinte pe care o redescoperim si o redefinim amandoi in fiecare zi. Ceva din mine imi spune ca e aceeasi credinta desi ori de cate ori vorbim atingem teme si probleme atat de diferite si legatura dintre noi e o imbinare rareori armonioasa de feluri atat de strident opuse de a ne exprima, de a ne vorbi, de a ne manifesta, de a trai.
Privim lumea la fel eu si el. O vedem la fel dar eu alegeam sa ma las purtata de valul ei in timp ce el alegea sa inoate contra curentului. Spun alegeam pentru ca azi nu mai stim niciunul ce facem. M-am schimbat si eu , s-a schimbat si el.
Eram"puntea lui catre lume". Dar apoi am plecat. Si am simtit amar si am simtit vina si m-am certat pentru ca l-am lasat singur si m-am mustrat pentru ca nu are pe nimeni, desi pana sa plec nu stiam ca doar pe mine ma avea.Si-am plans ca nu pot sa fiu langa el ca nu pot sa beau o bere, ca nu pot sa-l iau in brate, ca nu pot sa-i spun o gluma sau sa ma plang de viata pe care o duc.
Si tot asa era cand eram copii. Il santajam in nevinovatia lui si profitam de faptul ca era mai mic ca sa jucam jocurile pe care le vroiam eu. Niciodata nu "ne jucam ce vroia el". Si mult mai tarziu mi-a parut rau, si inca imi pare chiar daca el m-a iertat.
Dar asta nu s-a schimbat cu timpul desi a fost multa vreme in care credeam ca el a devenit fratele cel mare si eu devenisem sora cea mica si santajata...Am fost mereu sora cea mare si mi-am iubit mereu fratele mai mic.
E prea greu sa-mi explic sau sa explic legatura dintre noi, relatia noastra sau raporturile dintre noi doi. De multe ori suntem frati si atat.
Si azi, acum mi-e ca dracu de dor de el! Si as vrea sa fiu acolo, cu el pe terasa sa ben Silva neagra si sa ciocnim pentru nepoti. Sa-l ascult si sa radem impreuna. Sa ma certe, sa se infurie dar sa fie langa mine!
Azi, aici, acum mi-e dor de fratele meu!

Pentru mine implinirea acestei religii era excelenta. Si asta am facut: am fost un copil excelent! Note maxime, diplome, competenta. Undeva pe la 15 ani, cand am inceput liceul am avut si aceea perioada de reevaluare a credintei mele. Atunci am inteles ca excelenta nu era atat de importanta pentru a ma simti mai aproape de credinta mea si din ce in ce mai departe de Dumnezeul pe care il avusesem vreodata.
Dupa aceea perioada de reevaluare, mi-am modificat din nou credinta, era aceeasi numai cu o forma noua: arta. Arta era o credinta politeista al carui Zeus era literatura.
In aceeasi masura in care copil fiind atribuiam notiunea de pacat celor care nu-l iubeau pe Dumnezeu, atribuiam aceeasi vinovatie celor care nu iubeau cultura sub numele de ignoranta.
Si credinta mea noua sub ambele ei forme imi oferea ce-mi oferise decorul bisericesc: atentie, afectiune, admiratie, respect. Am inlocuit doua lucruri care imi ofereau aceleasi placeri si aceleasi beneficii, poate mai mult sau mai putin functie de context.
Poate ca credinta nu se manifesta asa. Poate ca nimeni nu crede in zeu ci in ceea ce el ofera. Caci orice credinta are un ritual sub orice forma a ei si acel ritaul poarta numele de religie, iar implinirea lui te departeaza de credinta in aceiasi masura in care te apropie de cei care, la fel ca si tine, il implinesc.
Multa vreme mi-am practicat religia intr-atat incat ajunsesem sa lefiu extrem de draga celor care imi impartaseau credinta , dar nu mai aveam niciun pic de credinta. Si atunci, undeva pe la 18 ani am schimbat-o iar.
Dar nu voi vorbi inca despre aceasta crdedinta.Pentru a o intelege simt ca trebuie sa mai treaca timp. Pentru moment insa, un mic exemplu care sa-mi sustina 'teoria' caci altfel n-ar mai fi valida in ochii nimanui. Am inceput sa beau cafea acum aproape 5 ani. Fiecare dimineata incepea cu o cafea, fiecare dupa-amiaza avea mai mult farmec cu o cafea si pentru ca dupa un timp nu mai simteam niciun "efect negativ" serile erau si ele insotite de aroma de cafea. Ajunsesem sa beau 4-5 cafele pe zi. Si folosesc timpul trecut pentru ca de cateva zile beau ceai. 4-5 cani de ceai pe zi fara sa duc dorul cafelei la care nu credeam sa renunt vreodata. Nu am fost fortata. Nu am nicio problema medicala legata de consumul de cafea. Nu cred ca imi va fi in niciun fel benefica inlocuirea asta sau ca voi avea ceva de castigat din asta pe termen lung. Pur si simplu am ramas fara cafea.
Si pentru cei care stiu ca putin poate insemna foarte mult, e suficient sa spun asta ca sa ma dezvalui aproape intru totul.

Dar inainte de a continua trebuie sa ma opresc si sa trag o gura de aer. Am gasit cand faceam curatenia trimestriala prin lucrurile mele prima incercare de scrisoare de am incercat sa i-o trimit unui foarte bun priten. In primul rand am zambit amar, pentru 'acolo' nu aveam nevoie de incercari de scrisori- imi ieseau din prima- si apoi am citit introducerea pe care iara nu aveam obiceiul de a include in scrisorile mele:

"Ceva care sa-ti aminteasca
de vremurile vechi si bune
Dragostea e trecatoare copil,
dar ce-i negru pe alb
ramane!'

Exact asa. Primul gand a fost sa rad pentru ca suna ca o poezie extrem de kichioasa pe care nu am avut deloc intentia sa o scot, dar apoi mi-am amintit ce vroiam sa spun si n-am mai zambit. N-am mai citit toata scrisoarea pentru ca eram convinsa ca era toata o incercare de justificare si mi-am amintit si de ce am scris o a doua scrisoare: Am pierdut obiceiul de a ma justifica desi din inertie inca o mai fac ocazional.
Dar vom reveni la asta mai incolo.

Ca orice copii ai generatiei" mamaie" , crescuti in contextul politic si social al anilor 90 am fost tarati la biserica. "La biserica" pentru orice copil de 4-7 ani e un loc ce desemneaza mai degraba iadul decat orice conexiune cu divinitatea. Imi amintesc si acum cum invatam rugaciuni ca pe poezii pentru acele ocazii speciale numite colocvial "impartasanie". Si la fel de clar imi amintesc ca mamaie le alegea pe cele "frumoase", in traducere lungi pe care nu le spuneam de obicei, pentru aceste ocazii speciale. Si mai bine de atat imi amintesc ca o data din toata gloata de copii adunati in jurul preotului care pentru noi era popa, mamaie m-a ales -ca de obicei- pe mine sa spun o rugaciune pe care o uitasem cu desavarsire. Degeba a incercat sa mi-o sopteasca, m-am oprit cu lacrimi in ochi spunandu-i ei, popii si copiilor din jurul meu ca nu o stiu si gata. Am plans pentru tot restul slujbei si poate ca ala a fost momentul in care mi-a fost pentru prima data implementata notiunea de rusine si un inceput de intelegere a notiunii de "umilinta publica".
Pentru ca am fost crescuti de "mamaie" , "la mamaie" rugaciunile erau nelipsite. Era un intreg proces de ingenunchere pe pat si spus poezii in fata unei colectii impresionante de icoane care acoperea intru totul peretele estic al casei. Bunica mea a fost o crestina desavarsita si a murit ca o crestina desavarsita. Viata pe care a dus-o i-a dat pe deplin acest drept si multiple ocazii de a renunta. Contextul a facut ca viata ei sa-i dea dreptul binemeritat de a fi si pe deplin ortodoxa.
Mamaie nu a facut decat 8 ani de scoala dupa care a lucrat ca si croitoreasa. S-a casatorit la 16 ani si a avut primul copil la 17 ani. Primul copil a murit, dar au urmat alti 3. Nu stiu de ce am avut mereu impresia ca matusa pe care nu am cunoscut-o niciodata a murit innecata. Niciodata nu am aflat cum a murit, dar asta e o convingere pe care o am din copilarie.
Mamaie si-a iubit familia si a pus-o spre pacatele ei deasupra credintei, dar nu a acceptat ca familia ei sa se puna vreodata deasupra credintei. Toata lumea o cunostea, toata lumea o respecta, toata lumea o iubea cat era satul ala de mare. Toata lumea mai putin tata, care mereu i-a desconsiderat pe amandoi pentru ca nu au avut privilegiul de a se naste in familii bogate.
In timp ce fratele meu intelegea ca religia nu are nicio treaba cu credinta si undeva pe la 5 ani il crucifica pe Dumnezeu, eu eram de o cu totul alta parere. Nu stiu daca a inceput ca o manifestare a nevoii mele de a fi in centrul atentiei, ca o dovada de gratitudine in fata bunicii mele, ca o criza exsitentiala a varstei de 6 ani, dar eu am inceput sa iubesc sincer decorul bisericesc: oamenii, felul cum ma tratau, faptul ca puteam canta, faptul ca puteam citi, faptul ca eram privilegiata datorita bunicii mele, nepotismul, afectiunea pe care o primeam. E u as miza pe rpima varianta acum , dar nu stiu daca asta era totul la varsta de 6 ani, afectiunea pe care altfel nu as fi primit-o, caci incepusem sa intru intr-o faza de habotnicie absurda undeva pe la 8 ani. Lacimi sincere de cainte insoteau rugaciunile pe care le faceam temeinic inainte de a ma duce la culcare si dimineata ma trezeam cu o ora ainte pentru a fi sigura ca lacrimile acveau sa se usuce pana a ajunge eu la scoala. Respectam cu sfintenie un ritual impus de un context care de fapt nu exista. Infruntam chiar presiunea externa din partea familiei, caci nici macar bunica nu se bucura de excesele mele de cainta , ca sa pot face asta. Imi amintesc clar ca am inceput sa plang in hohote la revelatia ca Iisus s-a sacrificat pentru mine in timp ce ai mei se uitau la "Familia Bundy".
Si totul a continuat pana cand, nu-mi amintesc cum sau de ce ortodoxismul a fost inlocuit cu ceeace undeva pe la 9 ani numean "invatatura". L-am inlocuit pe Iisus, pentru ca mereu am simtit un atasament mai mare pentru el decat pentru Dumnezeu cu cartile.
Aceasta inlocuire nu m-a facut sa adopt stiinta ca pe o credinta, nu m-a facut sa adopt teorii evolutioniste in locul celor creationiste. Dumnezeu inca exista pentru mine, doar ca nu mai era viu, nu mai era centrul atentiei mele, nu mai era prezent in mine. Cultura in schimb si satisfactiile pe care succesul pe plan intelectual ti le aduc intr-un context in care scoala e pe primul plan erau! Aceasta a fost a doua mea credinta.

Sunt unele lucruri despre care "imi vine greu" sa scriu din varii motive. Unul pentru ca atunci cand scriu sunt singura in fata constiintei mele. Ca pot sa aleg sa o ignor complet sau sa tastez cuvant cu cuvant ceea ce-mi dicteaza ea, ca pot sa aleg sa ma lupt cu ea intr-o incercare de a crea cumva pace temporara chiar nu conteaza! Ce ajunge sa fie scris e prea putin relevant! Nu conteaza cat e realitate si cat e fictiune-caci in literatura nu exista adevar si minciuna- in ceea ce ajunge sa fie scris. Important cu privire la acest "imi vine greu' e procesul meu de constiinta. Sunt pusa fata in fata cu multi demoni atunci cand scriu. Si nu existenta demonilor ar fi deranjanta, deranjanti sunt aceia care sunt indecisi. Deranjati cunt acei demoni care ma indeamna de la o credinta la alta.
Eu sunt de parere ca orice am are o credinta: in Dumnezeu, in el insusi, in bere, in tigari, in toate cele de mai sus sau in multe altele. Nu conteaza! Orice om are o credinta! Eu am avut mai multe si acum nu stiu ce dracu mai am! Cele mai drastice procese de constiinta sunt acelea care ma pun fata in fata cu probelma credintei mele si cat sunt de fidela sau infidela unui lucru despre care , sa fiu complet sincera, stiu tot si nu stiu nimic. Si orice om e fidel credintei lui, chiar si incalcarea ei e o forma de fidelitate! Dar eu nu stiu ce fac si nu stiu in ce cred! Si de-asta ignor de multe ori problema!
Nu e primu lucru care-mi vine in cap cand ma trezesc si nici ultimul gand care-mi tulbura somnul, dar atunci cand scriu e inevitabil. Cand scriu ma cuprinde un sentiment de "complet pierduta" atat de intens incat nu pot contesta ca e adevarat pana in momentul in care termin de tastat sau pun pixul jos.
Ciudat! Atunci cand ma uit pe fereastra, atunci cand citesc in biblioteca, fac ceea ce ma pasioneaza, atunci cand imi beau cafeaua si-mi fumez tigarile(micul dejun), cand simt buze pe pielea mea- atunci cand posed sunt fericita si atat. Dar atunci cand scriu tot ce nu conteaza incepe sa conteze!
Ma gandeam ca o istorie a credintelor mele ar face lucrurile mai clare.
Am fost botezata ortodoxa si am ramas in sanul acestei credintei pana azi. Azi nu dau doi bani pe religie-care in opinia mea, n-are nicio treaba cu credinta asa ca daca cineva m-ar motiva suficient m-as reboteza in orice religie al lumii. Nu am fost botezata pentru ca ai mei ar fi fost credinciosi, am fost botezata de dragul traditiei, al normelor sociale si al bunicii mele careia ii datorez prima mea credinta: Dumnezeul ortodox.
Bunica, nu am numit-o niciodata asa nici eu nici fratele meu. Noi suntem generatia lui " mamaie". Pentru cuvantul asta a insemnat si va insemna mereu enorm pentru ca ne conecteaza cu tot ce a insemnat copilarie, chiar daca ea n-a fost atat de 'fericita' ca altele.

Dar sa revenim si ca tot vorbeam de mama , chiar azi am avut o discutie cu ea. I-am marturisit intr-catva ca am avut un moment de "scapare" ieri noapte.Si in aceeasi masura i-am marturisit si ca am trecut peste.Ca viata mea sa nu le para complet fictionala alor mei trebuie sa le dau din cand in cand "pastilele"."Pastilele" sunt povestioare care contin un procentaj mare de adevar, despre "latura mai putin fericita" a vietii mele de student. Spre exemplu le spun ca am sinuzita-ceea ce e adevarat si le spun ca m-am tratat cu programare la doctor, reteta si toace cele- complet fals. (Nu neparat pentru ca nu cred in pastile, dar pur si simplu nu aveam de unde sa scot cele 8 lire pentru prescriptie.)
Cand ii spun mamei-caci numai ei pot sa-i spun- despre un moment de 'scapare" sunt constienta ca ea nu poate si nu trebuie sub nicio forma sa intelega amploarea momentelor mele de "scapare". Dar "da bine" cand nu-mi pictez viata numai in culori pastelate si de-asta o fac. E ca un exercitiu de veridicitate pe care il fac in mare masura pentru mine. Am nevoie ca ei sa-si ia "pastilele" pentru ca atunci cand le servesc "masa festiva" sa poata sa o digere fara probeleme.
E un lucru de care eu personal am vrut sa ma asigur. Ca nu vor interveni in "lumea nou descoperita" si mai ales ca nu-si vor face "griji si probleme parintesti" pentru mine. Am inteles in mometul in care mi-am asumat ( in masura in care chiar am facut-o) toata povestea asta cu plecatul in Anglia ca e de datoria mea sa fac tot ce e posibil ca ei sa stea linistiti si sa nu se implice. Pentru toate minciunile si itele de care a fost nevoie ca sa fac plecarea asta posibila le datorez macar atat lucru alor mei.
Dar ceea ce m-a surprins azi a fost ca fara bocete si plansete mama mi-a spus ca sunt grozava. Bineinteles ca a spus-o in masura in care ea cunoaste doar ipotetic si doar in foarte mica masura "adevarul factual" al existentei mele fizice. Dar acel compliment al mamei a insemnat un singur lucru- confirmarea dorintei mele. Am reusit sa-mi inchei conturile, am reusit cumva sa le asigur alor mei o zona de comfort in care nu e necesar si nu trebuie sa-si faca griji pentru fiica lor. Nu sunt copilul martir care-si minte parintii ca e fericit spre binele lor! Nu sunt copilul martir care-si minte parintii ca e fericit de dragul fratelui! Sunt omul care asigura sustinatorilor sai legali dreptul de a se retrage din functie inainte ca viata sa le-o permita! Asa ca da! Sunt grozava!

vino iar

Si o iubesc pe mama! O iubesc atat de tare incat simt ca mi se rupe inima atunci cand rareori o prin plangand. Caci mama nu se plange, mama nu reproseaza, mama nu "zice nici car nici mar", mama nu e niciodata nemultumita.
Oh de l-as vedea o data macar pe tata plangand. De m-ar lua o data tata in brate sa simt caldura cu care femeia asta e de-ajuns sa-mi zambeasca ca sa o simt!
Am invatat sa gatesc de la mama desi n-a fost acasa prea mult. Am invatat sa trec peste de la mama. Am invata sa nu-mi fie sila de lucruri mizere si sa nu miorlai ca o mironosita de la mama. Am invatat ca cea mai profunda feminitate se ascunde in spatele unei atitudini dominante si masculine de la mama. Am invatat ca lacrimile cele mai dureroase sunt cele care nu se vad de la mama. Dar mai presus de toate astea am invatat sa nu ma leg de maini si sa port cruci de la mama.
Am avut si am inca probleme cu asumarea responsabilitatii. Frati-miu spune ca e lasitate, dar eu spun ca e teama. E teama de a duce in spate poveri care nu sunt ale mele, e teama de a vea grija de lucruri care nu-mi apartin, e teama de responsabilitate pentru ceva diferit de mine. De-asta nu promit. De-asta atunci cand sunt fortata sa ma dedic unei cauze renunt. Nu e vorba de neputinta aici. E vorba de lipsa de vointa!
Dar vorbeam de parintii mei. In mare parte acestia au fost oamenii care ne-au facut sa ne intrebam cum dracu de-am iesit din asa ceva?! Si voi mai reveni la ei poate mult mai des decat ar fi cazul... dar devin poetica si emotionata cand vorbesc prea mult despre mama asa ca pentru momet e suficient.
Am sa ma opresc putin pentru ca ninge. In ploioasa Anglie ninsoarea nu insemana decat un singur lucru, la care marii intelepti cu titulaturi de academicieni fac referire ca 'defimiliarizarea vietii de zi cu zi', pe scurt calvar. Totul in tara se opreste. In Anglia ninge atat de rar incat incat nu se merita ca guvernul sa faca o investitie de miliarde pentru ceva atat de insignifiant. Dar atunci cand zapada depaseste 5 centimetrii absolut totul moare.Economic vorbind , pierderile sunt enorme dar tot nu sunt suficiente sa acopere o potentiala investitie.
In noaptea asta Anglia isi scrie 'scutirea". Cel putin doua zile de zacut la pat si amorteala. Dar in naoptea asta noi, europenii din Est, ii luam de mana pe cei dragi si le aratam ce insemana ala frecus. E cumva hilar sa-i vezi pe englezi reactionand la zapada. Multi dintre ei nu stiu ca "joaca' asta e interzisa naoptea pentru ca atunci se bea vin fiert si se sta la caldura cu paturi pe picioare si se canta. Nu au ei tabere sau 'perversiuni montane' , dar au cantecelele lor. Si plus de asta nu-i nimic rau in a asculta colinde in februarie. Maine le arat cum se fac oamenii de zapada.

Mama! Cata miere aduce pe buze cuvantul asta, nu?! Nici nu stiu de unde sa incep cu mama. Are atatea dimensiuni femeia asta si totusi e atat de stearsa si de "plata".
Mostenesc foarte multe lucruri de la mama mea: lipsa de simt al umorului, nerabdarea, tactul, arta de a omite, ambitia, taria, puterea, feminitatea, trasaturile, vocea aia patetica si miorlaita atunci cand cer ceva, ingeniozitatea de a obtine, felul cum spun "te rog",bocetul, sinuzita. Toate le iau de la mama! Semanam mai mult decat as vrea eu sa recunosc eu si mama...si asta ma sperie.
Spre deosebire de "dragul ei sot" mama a avut 3 frati, iar parintii ei nu au fost "respectabili si onorabili" directori de liceu, au fost "simplii' croitori. Si cum ne jucam si cum aruncam noi cu cuvintele astea! A crescut la tara, nu "la oras" ranad la porci si mulgand vaci inainte de a se duce la scoala ,dar a avut ambitia sa-si depaseasca "conditia sociala" si sa evadeze din lumea aia care n-a fost facuta pentru ea. Din pacate, ceva a impiedicat-o sa-si gaseasca lumea pe care si-a dorit-o dintotdeauna. Din pacate, mama a fost ceea ce a impiedicat-o pe mama sa aiba ceea ce ar fi putut avea.
De ce s-a casatorit cu tata nu stiu.Stiu doar ca ambele familii si-au exprimat prim multe scandaluri dezaprobabrea. Mai stiu din povestile unei matusi ca la inmormantarea mamei tatalui meu, sora acesteia din urma a "alunga-o pe maica-ta zbierand : tu ai bagat-o in momant!". Mai stiu si ca matusa asta a jucat roul eroinei pe scena vietii, caci ea si nu tata, a fost cea care a adus-o pe mama de la lacrimi si suspine inapoi la un zambet. Mi-amintesc ca in timp ce mi se povestea ma gandeam doar la faptul ca daca as fii eu la inmormantarea mamei mele, poate sa plece Fat-Frumos calare pe un cal alb ca de fildes ca nici eu nu m-as duce dupa el.
Poate a fost genul ala de incapatanre adolescentina intre ei doi, o incalcare a barierelor ce le-au fost puse in cale sau poate a fost faptul ca mama era insarcinata in cinci luni cu mine cand a avut loc nunta. De cand am aflat si pana azi, mama gaseste cumva momente de liniste si solitudine de tipul mama-fiica in care sa ma asigure ca am fost dorita, ca facea tratament si ca ambii au vrut dintotdeauna copii. Eu n-am intrebat-o niciodata nici macar de ce nu s-au casatorit inainte daca tot se iubeau atat de tare, dar mi-amintesc ca undeva la 11 12 ani ma uitam cu mama la un film si atunci a avut loc un minunat fenomen pe care Freud il numeste "parapaxis", caci eu m-am trezit spunand (la 12 ani!) ca nimic nu mi se pare mai degradant ca o mireasa gravida. Mama m-a intrebat de ce si i-am argumentat de ce cu fervoare si cu toate notiunile stereotipicale pe care le posedam la aceea varsta "frageda", dar eram prea convinsa de mine si de spusele mele ca sa observ ca era afectata, ca o ranisem sau ca a incheiat cu "Anita, lucrurile astea nu el poti planifica. Uneori se intampla!". Sunt convinsa ca am incheiat aceea discutie convinsa de mine si de faptulca aveam dreptate. Mereu am si intodeauna am avut dreptate!
Si dupa mine a venit fratele meu. Legendele, adica bunica mea, spun ca tata a fost atat de dezamagit de sexul meu incat a incheiat conversatia cu asistenta cu un "aolo!" si a continuat cu al doilea copil. Eu si frati-miu nu credem in lengende, dar stim ca au un sambure de adevar si o doza de intepciune.
Cand ne-am nascut noi doi comunismul cadea pe pamantul pitoresc si incepea infloriatoarea era democratica a capitalismului. Suntem mult prea tineri ca sa ne mai amintim cum era viata si in plus de asta, mama a trebuit sa se intoarca la munca destul de curand incat sa ne petrecem copilarie cu 50 de ani in urma, intr-un satuc cu iarba verde si iz de balega. Dar voi reveni la asta mai incolo.
Vorbeam de mama. "De dragul odraslelor ei" a facut de-a lungul vietii tot , dar absolut tot, ce i-a stat in putinta sa pastreze familia unita. Dar copiii ei nu fac parte din aceea categorie de copiii pentru care divortul e o tragedie, copiii ei au fost "plasmuiti" de asa natura incat sa considere linistea, pacea si dezvoltarea armonioasa deasupra familiei heterosexuale unite si chiar sa ceara ei divortul in numele toturor acestor valori. Cum nu am fost niciodata copii rasfatati, nu ni s-a facut acest moft. Mult timp ne-a macinat acest refuz al mamei de a ne da ceea ce noi consideram a fi dreptul nostru. Pentru noi era simplu; nu vedeam divortul ca pe un moft , vedeam divortul ca pe o asigurare a fericirii noastre si a ei si ca atare nu puteam concepe de ce, daca intr-adevar ne iubea nu vroia sa faca singurul lucru care ne-ar fi putut asigura fericirea. Nu ceream jucarii, dulciuri si rasfaturi. Ceream doar liniste si armonie departe de singurul lucru care provoca scandalul si ne dezarmoniza existenta. In plus amandoi constientizam ca o separare nu ar fi insemnat de nicio culoare ca n-aveam sa-l mai vedem pe tata sau ca el nu ar mai fi implicat in vietile noastre. Nu insemna nici macar sa parasim minunatul orasel in care am crescut, insemna doar sa ne mutam din locul ala pe care il vedeam atunci si il vad si azi ca fiind blestemat pe care il numeam acasa.
Dar mult mai tarziu am inteles ca mama nu avea o casa. La fel ca si mine, nu s-a identificat niciodata cu un "acasa". Nici mama nu pleaca de la lucru ca sa vina "acasa", pleaca de la lucru ca sa traiasca" intr-o casa". Conjunctura sociala in care a fost crescuta a facut ca prin traditie mama sa se casatoreasca si sa se mute in casa tatalui meu. Evident ca prin asta atingem probleme legate de emanciparea femeii in societate, si nivele de egalitate intr-un context politic in care nu vreau sa intru. Ideea e ca mama nu a fost crescute de comunisti in spiritul egalitatii, a fost crescuta de oameni de la tara in spiritul femeii care trebuie sa-si asculte barbatul. Si nu numai ca a incalcat voia parintilor ei , dar casatorindu-se s-a legat de maini si a aruncat pe apa sambetei orice urma de emancipare si de libertate pe care a dobandit-o vreodata.Sa divorteze ar fi insemnat nu doar sa le dea dreptate parintilor ei, dar ar fi insemnat sa se mute inapoi intr-o casa parinteasca in care cuvantul ei n-ar fi insemnat nimic si sa provoace , ceea ce oamenii "simplii de la tara" numesc "o mare rusine" familiei , caci in lumea in care a crescut ea, dominata de valori traditionale si crestine si nu comuniste, separarea de barbatul cu care te-ai casatorit era imposibil de conceput.
Dar eu si fratele meu am avut grija sa rezolvam cumva problema unui domiciliu, venind cu alternative si multiple variante. Si azi mi-e mai clar ca niciodata ca nu financiarul sau tema nativa de a provoca "o mare rusine" familiei ei o impiedicau pe mama sa plece, era ceva mult mai puternic de atat. Era ceva ce noi doi nu puteam accepta si poate nici unul din noi n-o sa poata vreodata intelege: era teama de a muri singur constant alimentata de fire albe de par si riduri pe frunte. Nu pot intelege aceasta teama ,dar am vazut-o tinand multi oameni legati si transfigurand multe vieti...si poate ca din perspectiva noastra era mai usor de indurat viata de unul singur, dar mama poate stia mai bine care e adevarul ei. Caci tata, in toate momentele lui de imbecilitate, nu o facea sa se simta dorita , dar o facea sa se simta absolut necesara!
Si era! Si inca mai e! Caci ea punea mancare pe masa si tot ea o cumpoara, ea spala hainele pe care ea le cumpara pentru noi. Nu-mi amintesc cand a fost ultima data cand mama a cumparat pentru ea ceva care sa nu-i fie absolut necesar. Si o admir pe femeia asta pentru taria si curajul pe care le are, dar sa ma fereasca orice divinitate suprema de a ajunge vreodata in postura ei!