incepem cu inceputul...

Daca e s-o luam cu inceputul ar trebui sa vorbesc despre dragul de "tati". I-am blestemat zilele omului despre care, cineva imi spunea odata, ca ar fi cel mai bun priten al meu si caruia ii datorez tot ceea ce sunt eu azi. Si daca tinem cont de faptul ca oricne ma cunoaste stie ca mare parte din motivul pentru care sunt azi aici e tata, atunci omul ala a avut dreptate. Daca asta e fericire asa cum o vede lumea, atunci lumea poate sa-l vada pe "tati" drept cel mai bun prieten al meu.
Dar totul are o limita!Si e prea mult sa-i pun lui "tati" in spinare toata greutatea "gloriei" mele. Sa-l numesc cel mai bun prieten e pentru mine ca si cum as spune ca planeta are forma de cub. Dar cred ca totul depinde de unghiul din care privesti problema. Nu stiu in ce masura e meritul lui, nu stiu in ce masura ii datorez ceva, nu stiu nici ce vrea lumea sa creada sau ce vrea lumea sa auda....
...Dar cateva lucruri le pot afirma cu certitudine despre tatal meu! Si la mai mult de 2000 de kilometrii departare cand suna telefonul si vad scris pe ecran "Don General" ma iau fiori.Atat de frica imi e de el. Si e o frica injustificabila, exact ca frica de intuneric. Si la fel ca frica de intuneric, frica de "tati" se trage din copilarie, probabil de cand imi luam palme peste fata pentru ca nu puteam sa-mi scriu numele. Privind in urma lucrurile cred ca si eu mi-as pierde rabdarea cu un copil cum am fost eu asa ca nu-l condamn.
Dar mi-a fost si pana azi imi e frica de omul asta cum nu mi-a fost de nimic altceva in lume. Si daca merita respect pentru asta nu stiu si nu e locul meu sa spun. Poate o sa privesc in urma peste ani si o sa pot sa-i ofer "ce-i al lui" cu mai multa intepciune. Acum ma simt ca un sclav ce se teme atat de tare sa fie ucis incat i-as spune si i-ar da orice stapanului sau. Si intr-o zi, poate mai curand decat ma astept, am sa-l privesc in ochi, de la egal la egal.
Cum a reusit sa faca asta ma depaseste cu totu.Cum poti baga frica atat de adnac in subconstientul sau in oasele unui copil nu am nici cea mai vaga idee si nici nu cred ca voi avea vreodata. Dar poate ca nu e vina lui! Poate e vina copilului. As fi o mincinoasa crasa sa spun ca "tati' mi-a ars batai zdravene. Mi-am incasat-o de la el si mi-am incasat-o bine de cateva ori, dar nu pot spune ca am avut un "tata abuziv".Nici eu nici generatia mea n-a crescut cu "protectia copilului" si de unde sunt eu nimeni nu si-a bagat vreodata parintii in puscarie pentru o palma grea. Violenta, in cazul tatalui meu, e absolut exclusa, chiar daca de multe ori a exagerat si poate am exagerat si eu.
In al doilea rand pot spune ca nu am cunoscut om mai incapatanat si mai convins de faptul ca el si numai el are dreptate.Isi atribuia si continua sa-si atribuie numeroase calitati precum intelepciunea, cunostinta de cauza, experinta sau judecata clara. Dar toate astea ii lipsesc cu desavarsire. Tatal meu e un om inteligent, dar nu e deloc intelept.Experienta i-a fost limitata de contextul politic si social in care a crescut si de educatia primita, dar astea nu sunt o scuza pentru faptul ca nu a invatat nici pana azi sa accepte lucrurile asa cum sunt si sa se vada drept ceea ce e cu adevarat , nu ceea ce-si imagineaza ca e. Si poate cea mai mare minciuna cu care se hraneste "tati" e ca a fost un tata bun.
Cel mai mutl am suferit, si chiar daca azi nu ma mai afecteaza, m-a ranit groaznic in procesul meu de crestere faptul ca nu stie sa asculte. Nu are rabdare, nu are tact si nu poate pentru o secunda accepta faptul ca nu e singurul care are ceva de zis. Nu vorbesc de faptul ca nu are dreptate, vorbesc de faptul ca ne-a privat intotdeauna de dreptul de a ne spune si cu atat mai mutl de a avea propria opinie.
A fost un copil rasfatat, care a crescut avand tot ce si-a putut dori un copil, poate mai putin afectiune parinteasca. A crescut intr-un mediu disciplinat, privat din cauza vremurilor si a timpului insuficient de afectiune.A crescut si prin urmare, ne-a crescut intr-un sistem motivational in care nonvaloarea si demotivarea individului erau mijloacele prin care il determinai pe acesta sa se valorifice si sa fie motivat sa o faca. A crescut alaturi de o verisoara pe care a considerat-o , ca orice frate mai mic pe sora mai mare, avand parte de mult mai multa iubire, grija si favoruri din partea parintilor. Si-a iubit parintii, dar pentru asta nici pana azi nu i-a iertat. A crescut avand bani, dar caderea comunismului a schimbat asta drastic. Nu doar nu mai putea sa-si ofere lui lucurile pe care le dorea, dar a devenit incapabil sa ofere familiei lui lucrurile de care avea nevoie. Bonele, doicile, menajerele, soferul si lucxul in care a crescut l-au impiedicat poate sa invete ca pentru a castiga un ban trebuie munca si nu intelect. A fost un sacrificiu pe care orgoliul lui a refuzat sa-l faca si de-asta azi complexele de inferioritate ii dau cosmaruri.
Si in cele din urma pot spune ca tatal meu m-a iubit si ma iubeste. Voi fi mereu "fetita" lui...din pacate nu suntem intodeauna "cel mai bun lucru" pentru cei pe care-i iubim. Iubirea , fie ea cat de sincera si cat de puternica, nu e intotdeauna suficienta. Pentru tata cel putin, nu a fost, caci de a iubi pana la a stii cum anume sa iubesti e cale lunga.

Cum spuneam, tatal meu s-a crezut mereu prea bun pentru a munci si nici macar familia lui nu a meritat sacrificiul orgoliului sau. Dar sacrificul trebuia facut de undeva. Si cine a avut vreodata "onoarea" de a o cunoaste stie ca nimeni nu poarta mai bine si mai frumos crucile decat mama mea.

sau baliverne

Si am putut ignora multa vreme intrebarea pana cand m-am trezit intr-o zi singura intr-un apartement de 8 persoane, intr-un campus fantomatic populat de asiatici care abia articuleaza un cuvant in Engleza, in luna decembrie avand doua zile libere de la munca. Atunci n-am mai putut ignora intrebarea. Si tot atunci mi-am petrecut 48 , paote mai bine, de ore incercand sa sa-mi raspund. Bineinteles ca nu am gasit raspunsul exact atunci- raspunsurile nu vin niciodata atunci cand avem noi chef. Ideea nu e raspunsul in sine. Ideea e ca intr-un moment de incetinire al ritmului vietii mele am devenit constienta de mine. Atunci cand ne miscam cand radem,primim telefoane, scriem mesaje,ne parfumam incheieturile, fumam o tigare,ne futem, zambim clientilor,bem si umplem pahare doar ca sa o luam de la capat in dimineata urmatoare nu realizam ca existam, realizam ca posedam (ma rog aceia care isi bat capul cu a realiza ceva despre lume si viata). Cand totul se opreste pentru o secunda ca orice ne pune lumea in miscare sa-si traga rasuflarea ceea ce posedam , prin extensie, ceea ce e material inceteaza sa existe pentru a ne contura existenta si devine o anexa, o extensie a fiintei. Si atunci realizam ca existam.
In Curtea de Arges existam mult mai mult decat posedam; ritmul era prea incet, morbid,mult prea lent pentru a permite posesia.
Din pacate, in stadiul in care isi recunosc autonomia oamenii sunt macinati de ceea ce numim spiritualitate.Frati-miu m-a contrazis candva spunanad ca nu toti putem sa facem asta. Eu indraznesc sa pun contrariul. Toti putem!
Un om drag mie mi-a spus in simplitatea lui ca "oamenii destepti gandesc mult prea mult si atunci devin tristi". Oameni "inteligenti" o numesc constientizare a existentei. Ceilalti o numesc plictiseala. Fugin de plictiseala pentru ca fugim de tristete. Simplu.
Sau toate astea sunt niste baliverne care au sens pentru mine Henri Bergson si Michael North.

However

And I wrote a lot, and I wrote badly and I wrote in my stupidity about things unknown and about things that I only thought I understood. But today when I lay my pen on a white sheet of paper or when my fingers hit the keyboard I write well! And as I said before, modesty not being one of my features, I don’t need anyone to confirm or infirm my opinion regarding what and how I write. For some, believing in themselves is not enough. They need opinions, they need confirmations and “constructive criticism”. I don’t believe in “constructive criticism” – those who want it only look for praises to feed upon, and those who offer it are hypocrites disguised as diplomats. The first are week and the next are cowards.
The first fear themselves and the second fear the world. Not that I’m not, I was just a pure observation( and that is how a “school girl” statement can ruin the quality and the impact of a very well written paragraph)!But we will come back to that later on, now we deviated.


I was speaking about small towns. Sometimes understanding that not all small towns are the same is not implied. To some extent, in a specific region one can and one will always try to make a generalization of small towns, but when in a context of a high level of globalization such as that of the year 2012, one must take into consideration the Romanian landscape in which my house and my childhood are situated.
And here is where, what “British scientist”(I will soon convince myself that there is no other kind) refer to as the “language barrier” comes in. But I am not speaking about words that are spelled and hence pronounced differently but mean the same thing, I am speaking about those words that mean something to me and nothing to them. I am only referring to the pure Romanian things, not the personal ones that even for my brother have no meaning. As small and as few as these differences might seem, they count and regardless of how much I’d try to explain them I would be pointlessly wasting my time.
The Court of Arges is a Romanian small town. Economically speaking it means unemployment and zero industry, speaking from a tourist’s point of view it isn’t even on the map, potentially speaking it is a dead end and socially speaking it is similar to a pack of hyenas.


However! Because there is always a "however"! "The dead end" has had its good parts. I don’t clearly remember all of them, but, completely by chance, I had a revelation today. In the midst of extensive observations on the mechanics and mechanism of humor, someone said something extraordinary: slowing down makes us aware of our existence and our autonomy. And then it hit me! It's a matter of rhythm! And if you see life as a dance then that makes perfect sense, but if you can strive to focus a bit it can also makes sense even if that is not the case. Since I left I kept struggling with the question "Where is your spirituality?". Brought down from “Eden heights” into the puddle that us “mortals” bare our existence, the question itself, coming from the people who addressed it , has its own autonomy and is perfectly justified because the Court of Arges, in that specific social circle, in that specific context, I used to be spiritual , and now I do not manifest that spirituality even to those with whom I once found its vast domains as natural as breathing.
I ignored the question, not in an attempt to avoid it, but I thought it was stupidly addressed in a complete factual unawareness.

totusi

Si am scris mult, si am scris prost si am scris in idiotenia mea despre lucruri necunoscute mie si despre lucruri pe care traiam cu impresia ca le inteleg. Dar azi cand pun pixul pe foaie sau degetele pe tastatura scriu bine!Si cum am mai spus, modestia nefiindu-mi caracteristica, n-am nevoie de nimeni sa-mi confirme sau sa-mi infirme parerea despre ce si cum scriu! Unora nu le e de-ajuns sa creada in ei.Au nevoie de pareri, de confirmari si de "critica constructiva". Eu nu cred in "critica constructiva"- cei care o cauta de fapt cauta lauri cu care sa se hraneasca, iar cei care o ofera sunt niste ipocriti deghizati in diplomati. Primii sunt slabi, iar urmatorii sunt lasi. Primii se tem de ei insisi, iar urmatorii de lume.
Nu ca eu n-as fi, era o pura observatie!(si uite asa adevarul si "mana nelucrata" strica impactul si valuarea unui paragraf bine scris)Dar revenim la asta altadata, acum am deviat.
Vorbeam despre orasele mici. Uneori nu e de la sine inteles ca nu toate sunt la fel.Intr-o oarecare masura, in aceeasi regiune se poate si se va incerca mereu sa se faca o generalizare a oraselor mici, dar cand vorbim de un nivel atat de ridicat de globalizare ca cel al anului 2012 trebuie sa tin cont de peisajul romanesc in care se situeaza casa si copilaria mea.
Si aici intervine ceea ce "cercetatorii britanici" (curand o sa ajung sa cred ca nu mai e niciun alt soi) numesc "bariera lingvistica". Dar eu nu viorbesc de cuvinte care se scriu si pronunta diferit dar desemneaza acelasi lucru, eu vorbesc de acele cuvinte care pentru mine inseamna ceva, in shcimb pentru ei nu insemana nimic. Si nu ma refer decat la lucrurile pur romanesti, nu la cele personale care nici macar pentru fratele meu nu insemana nimic. Oricat de marunte si putine ar parea diferentele astea, conteaza si oricat de tare as incerca sa le explic as pierde timpul inutil.
Curtea de Arges e un oras mic romanesc. Din punct de vedere economic insemana somaj si zero industrie, din punct de vedere turistic nu apare pe harta, din punct de vedere al potentialului e o fundatura, iar din punct de vedere social e o haita de hiene.

Si totusi! Caci mereu exista un "totusi"! "Fundatura" a avut si partile ei bune. Nu mi le amintesc clar pe toate, dar am avut intamplator o revelatie azi. In mijlocul unor ample observatii privind mecanica si mecanismul umorului, cineva spune un lucru miraculos: incetinirea ritmului ne face constienti de existenta si de autonomia noastra. Si atunci m-a lovit! E o chestiune de ritm! Si daca vezi viata ca pe un dans are cu atat mai multa logica, dar daca ne straduim putin sa fim atenti poate avea sens si daca nu. De cand am plecat ma lovesc de intrebarea "unde e spiritualitatea ta?". Coborata de undeva din inalturi in mocirla in care ne scaldam noi muritorii si cu iz de aroganta luciferica, intrebarea in sine, venita din partea oamenilor care mi-o adreseaza are propia autonomie si e perfect justificabila pentru ca in Curtea de Arges, in acel cerc social, in acel context, in aceea viata obisnuiam sa fiu spirituala, iar acum nu-mi mai manifest acea spiritualitate nici macar fata de cei cu care vastul domeniu al spiritualitatii era la fel de natural ca respiratul.
Am ignorat intrebarea, nu in incercarea de a o evita, dar mi se parea ca e adresata prosteste si in necunostinta de cauza.

to turn mercury into gold

I grew up in a small town and it shows, but not so strikingly as some would like to believe. At least not in my case.
Perhaps the only repercussions of my growth process were the fear to get lost in a big city and claustrophobia - which some would say it's weird, because there are two notions that somehow cancel eachother. To those I would say that you might as well choke with air that’s far too difficult to breathe and stings your lungs as you can suffocate without air at all. But people have much to say and hear too little. Or at least people who grew up in a small town.
The Court of Arges took away 19 years of my life ... but before I continue I want to keep in mind this is not a story I’m telling. This is not a story at all, not an explanation, this is not even a justification. Now I’m writing thoughts and reviewing memories only on my behalf , I owe myself and I owe my past , not the world. I’m not even doing this for those who once believed in me and that maybe still do. I’m am doing this for myself only and the reason why will be clear in time ....
Returning then to the Court of Arges ... it’s a town that’s even more dead than the people that inhabit it, a city for the retired as some would say, a terrifyingly small, tranquille, silent place. Nothing ever happens in Arges, nothing worth mentioning any way, so people get the dreadful, yet absolutely necessary habit of turning banality into spectacular. But the trivial can not become spectacular so easily! To turn mercury into gold you need a nuclear transmutation. The exact same thing is required to turn banality into spectacular , only this time the process is not physical, it is abstract and does not toke place in particle accelarators, but in the sub-levels of the conscience. If we can be so ignorant-and I'm sure we can- that for a minute to imagine that factual reality, or in other words the notion of truth, as a vertical bar, then the process which I speak of is not only simply bending the bar, it is replacing it completely with a wooden pole. As information is passed on orally, or as the bar now transformed into a pillar is being passed on, it gets the miraculous property of increasing itself progressively in diameter and length. Only so you can turn and you can convince others that banality is truthfully spectacular.

And I understand! Honestly I understand! It's a degrading process some would say, but put in the context of living in such a place they would be the first to commit the sin of ignorantly tossing words, gossip and "poetic exaggerations."
And I understand not because such a sin is far below my level and I am standing high while gazing, somewhat with mercy, on those who now commit it .No! I understand because committing this sin is how I learned to write. From it I learned why and how to write, because everyone that's "ever poured his entire being on to a white sheet of paper" truthfully knows it's about much more than grammar and lexical coherence. To get by with naturalness and confidence, not to look like a bohemian imbecile with aspirations of being a writer you need more than just to write, you need to know how to bullshit. You need to know how to "sell it" and especially how to sell yourself. You need to know not only how, but especially to whom.
And anyone who has ever taught others to write knows that the only real advice that's worth giving is: "Write, boys! Write!" - because repetition is holy. And nothing in the world that I encountered so far was more repetitive than life in the town where routine is like death: dreaded, but inevitable.

sa transformi mercurul in aur

Am crescut intr-un oras mic si asta se vede, dar nu e atat de strident pe cat ar vrea lumea sa creada. Cel putin nu in cazul meu. Poate singurele repercusiuni ale procesului meu de crestere au fost frica de a ma pierde intr-un oras mare si claustrofobia - ceea ce e ciudat ar spune unii, pentru ca sunt doua notiuni care se anuleaza cumva. Acelora le-as spune ca poti la fel de bine sa te sufoci cu un aer mult prea greu de respirat care-ti inteapa plamanii cum te poti sufoca fara pic de aer. Dar oamenii au multe de spus si aud prea putin. Sau cel putin oamenii care au crescut intr-un oras mic.
Curtea de Arges mi-a rapit 19 ani din viata...dar inainte de a continua as vrea sa amintesc ca nu am o poveste de spus. Asta nici macar nu e o poveste, asta nu e o explicatie, asta nu e o justificare. Scriu acum ganduri si trec in revista amintiri pentru mine, am o datorie fara de propria persoana si fata de propriul trecut nu fata de lume. Nu fac asta nici macar pentru cei care au crezut si poate inca mai cred in mine. O fac doar pentru mine si asta se va vedea cu timpul....
Revenind deci la Curtea de Arges...e un oras mai mort chiar decat cei care-l inhabiteaza, un oras de pensionari ar spune unii, un loc terifiant de mic, de linistit, de tacut. Nu se intampla niciodata nimic in Curtea de Arges, nimic demn de a fi mentionat, asa ca locuitorii capata prostul , dar necesarul obicei de a transforma banalul in spectaculos. Dar banalul nu poate deveni spectaculos asa oricum! ca sa poti transforma mercurul in aur ai nevoie de o transmutare nucleara. De exact acelasi lucru ai nevoie ca sa transformi banalul in spectaculos, doar ca de data asta procesul nu e fizic, e abstract si nu are loc in accelaratoare de particule, ci in subnivelele constiintei. Daca putem fii suficient de ignoranti-si sunt sigura ca putem- incat pentru un minut sa ne imaginam ca realitatea faptuala, sau altfel spus notiunea de adevar, ar fi ca o bara verticala , atunci procesul despre care vorbesc eu nu e doar simpla indoire a barei e inlocuirea ei completa cu un stalp de lemn. Pe masura ce informatia e transmisa mai departe pe cale orala, sau pe masura ce bara acum devenita stalp e pasata mai departe, ea acum devenita el, capata minunata proprietate de a creste progresiv in diametru si lungime. Numai asa poti transforma si ii poti convinge pe altii ca banalitatea e intr-adevar spectaculoasa.

Si eu inteleg! Pe cuvant ca inteleg! E un proces degradant ar spune unii, dar pusi in contextul de a trai intr-un astfel de loc ei ar fi primii care ar cadea in pacatul vorbelor aruncate aiurea, al barfei si al "exagerarilor poetice". Si eu inteleg nu pentru ca ar fi peste nivelul meu sa pacatuiesc astfel si privesc de undeva de sus, cumva cu milostenie pe cei care acum il comit.Nu! Eu inteleg pentru ca acest pacat m-a invatat sa scriu. Din asta am invatat ce si cum se scrie, caci oricine si-a "asternut vreodata fiinta pe-o foaie alba" stie clar ca e vorba despre mult mai mult decat gramatica si coerenta lexicala. Ca sa capeti naturalete si incredere, ca sa nu pari un dobitoc boem cu aspiratii de scriitor nu e suficient sa scrii, trebuie sa stii sa torni baliverne. Trebuie sa stii sa vinzi si mai ales sa stii sa te vinzi. Trebuie sa stii nu doar cum, dar mai ales cui.
Si oricine a invatat vreodata pe altii sa scrie stie ca singurul sfat veritabil si care se merita dar e: "Scrieti, baieti!Scrieti!" caci repetitia e sfanta. Si nimic din tot ce-am intalnit pe lume nu a fost mai repetitiv decat viata in acel orasel unde rutina e ca moartea: temuta, dar inevitabila.

Glimpse of something

If someone would ask me now how I got here I’d sit a bit and give it a thought before going ahead and responding: by plane. Not because I’m a slick trickster or because I'm trying to seem somehow detached and minimize the "greatness" of my accomplishments, but frankly I do not know ... I didn’t knew from the very beginning of things so how could I know now? I could make a list of some specific things that happened, discussions that took place and people who have guided me or not towards a finalization but that somehow wouldn’t be sufficient for the explanation which I am required to give.
I remember being contacted by a reporter from a shitty local newspaper, so local that it only covered Curtea de Arges, asking me to "tell my story." I didn’t. I didn’t even intend to do say I wasn’t going to, I just simply didn’t say anything. She then led me to understand that I somehow owed the world an explanation. That’s when shit hit the fan! I do not owe the world a single thing, nor does the world owe me and if, and when I’ll have accounts to settle with the world I will do so in private.
I didn’t refused because I think I’m too good for a local newspaper, or because I have something so phenomenal to say that it’s worth “being shouted “ on a larger scale. On the contrary, I have nothing to say. I have no exceptional story to share with anyone.
But that's how people are in a small town: bored, dull, whipped out, mechanical , and frighteningly repetitive . In a city with 20 000 inhabitants a story like mine is a legend, someone like me is a hero and the world must be aware of it! People have the right to know! ‘Cause people have the right to a glimpse of what they long lost: hope!

Farama de ceva

Daca m-ar intreba cineva acum cum am ajuns aici as sta putin pe ganduri si i-as raspunde: cu avionul. Nu pentru ca as fi smechera sau pentru ca as incerca sa par detasata si sa minimizez cumva "maretia" realizarilor mele, dar pentru ca sincer nu stiu... N-am stiut de la bunul inceput al lucrurilor de ce-as stii acum?! As putea sa fac o lista cu cateva lucruri concrete care s-au intamplat, discutii care au avut loc si oameni care m-au indrumat sau nu spre o finalitate dar toate astea cumva n-ar fi suficiente pentru explicatia care mi se cere.
Mi-amintesc ca m-a contactat o reporterita de la un rahat de ziar local, atat de local ca abia acoperea Curtea de Arges-ul, cerandu-mi "sa-mi spun povestea". Nu am facut-o. Nici macar nu i-am spus ca intentionez s-o fac, pur si simplu nu i-am spus nimic. Mi-a dat de inteles atunci ca datorez cumva o explicatie lumii. Atunci m-a cacat rasul! Nu datorez lumii asteia nimic cum nici ea nu-mi datoreaza mie si daca voi avea vreodata conturi de reglat cu lumea o voi face " intre 4 ochi".
N-am refuzat pentru ca ma cred prea buna pentru un ziar local, sau pentru ca am ceva atat de fenomenal de zis ca merita strigat lumii la o scara mai larga. Din contra, n-am nimic de zis. N-am nicio poveste exceptionala de impartasit nimanui.
Dar asa sunt oamenii intr-un oras mic: plictisiti, anosti, stersi, mecanici si infricosator de repetitivi. Intr-un oras cu 20 000 de locuitori o poveste ca a mea e o leganda, cineva ca mine e un erou si lumea trebuie sa afle! Oamenii au dreptul sa stie! Caci oamenii au dreptul la o farama din ceva ce au pierdut de mult: speranta.

And my land left me

Since I left I heard "I miss you" more often than ever ....
And I wondered why people are like that .... but I did not find the answer and I do not think that I'll ever truly want to.

Someone once told me that my smile lights up the room I enter ... and although I would have loved that to be true, I didn't find it so. That I later formed a mechanized repulsion more than a natural one on compliments is another story. But today I believe it.
Whenever "the boys" get together and the drinks start pouring I get phone calls scrambled by Gheorghe Dinica and Ioan Bocsa's "Ana, zorile se varsa!" which accompany distinguishable long, deplorable and sincere: "Anuca, I miss you!" and my brother's failed attempts to detach himself from the drunken atmosphere by trying to give the impression that his "I miss you!" is not something to be thrown around and played with while having a drink, that his "I miss you!" far surpasses the value of the others and is predestined for moments of candid, above-human spirituality, moments of intimate familiarity that "only the noble blood that runs through our veins" can create.
But I am his sister and I know far better that he would say "I miss you!' just like everyone else and that it wouldn't mean less, it wouldn't be less wonderful or less sincere than it would be in that brotherly intimacy he wishes for.
My brother is an exceptional man! And it's enough to see him once to realize he's an exceptional man! He has the look of a man that was born to create and become and the eye circles of a drunken tramp. He's not trying to look , nor is he bohemian. With no attempt at trying to show it, he's brilliant. He can "put you in your grave" with only one look and he almost never realises how badly he frightens the few people with whom he rarely exchanges a few words.But truly exceptional about my brother is his "immortal laughter". Who read Hesse and I'm sure not many did, knows what I'm on about. In the same time, who read Hesse just for the "noble" sake of a cultured man's pride, and I'm sure there are many, will probably say that I don't know what I'm saying and that my claims are poetic exaggerations of a sister who's run out of means to kiss her brother's ass. To he who actually read (and I will return to this point) Hesse and can honestly admit he did not understand what the hell the "immortal laughter" is, I can honestly say I couldn't have understood it if it weren't for my brother. I was never endowed with extraordinary intellectual capacity, but I've had plenty of what people call "luck". Not "a shit load " nor do I think I need excesses of kindness and mercy from the Supreme Entities, but I had luck. I read Hesse and I understood him only because I had the "luck" of having my brother next to me,in close proximity may I add. Such a man can not throw around an "I miss you" even when he is torn apart by his own being and when inside him takes place the supreme struggle between king and jester, between "living" and "dying" that, without false modesty 'cause that is not one of my features, his sister anticipated without -at least not until now-understanding.
A certain 'I miss you' followed by 'you've changed' drove my attention more than the rest.Why? Because I did not expect the master, "Him" not "him, to be like everyone else. I did not expect the supreme man, the man who ""taught me how to be free to ever lower himself on the same level with all the other "mortals" and look back searching for me.... To him I would personally say that you do not tell the dead you miss them. And I would say this because he could not span more than what was obvious: that I've changed, but not that "I died." He would understand that my heart hasn't stopped beating, I still have blood circulation and breath, but the girl,the child,the adolescent and all the other "characters" he has known as Ana disappeared four months ago in a plane crash. So far I have never lived life so full of feeling and meaning as I did in those 3 hours...But I will come back to that some other time. I thought he understood that, but I was wrong and that's why I will not give him more than a smile over the phone to a drunken old man mumbling nonsense about March 3,sense and my footsteps.
How I feel when I hear them ?!... Fuck knows! I don't feel in any way, yet I feel somehow. It's hard to express the strange sense of detachment that I am feeling now towards people that I loved honesty and that I really cared for. I think it's fairest to categorize me and put me in a large pot with all those whom we say can not grow roots. Still that's not completely true!When I was near a "ground" I rooted there ... but only until I could root in a better soil. Now it would be foolish to say that the earth is moving while I'm being still.It would also be foolish to say that I'm moving and the earth is immovable. Truth is that for this metaphor to reach the level of somewhat truthfulness,it needs both the plant and the soil to move. And I'm not always the one that leaves the ground, regardless of how much some would love to believe that I am indeed a bitch. My land also left me, kicked me out and while being hurt and with torn roots I had to find a new soil, 'cause if there's something I can say for sure, that's that I'm a plant that needs its soil.
Some plants don't, for others it's just a matter of convenience and for others a fad. But I need the ground. Still, from the need for land to the need for a specific land there's a long way to go and much water is to flow on the river until you get there. And that is exactly what distinguishes me from the other soil needing plants.
Or leaving the plants and soil metafor aside, when I hear " I miss you!" I unseenly smile while, not out of politeness, I say "I miss you too!".

Si pamantul ma lasa pe mine

De cand am plecat am auzit "mi-e dor de tine" mai des ca niciodata....
Si m-am intrebat de ce sunt oamenii asa....dar nu mi-am raspuns si nu cred ca o sa vreau vreodata cu adevarat sa aflu.

Cineva mi-a spus odata ca zambetul meu lumineaza camera in care intru...si desi mi-ar fi placut la nebunie sa fie adevarat, nu l-am crezut. Ca mai tarziu mi-am format o repulsie mai mult mecanizata, decat naturala asupra complimentelor e alta poveste. Dar azi il cred.
De cate ori se aduna baietii si se pun pe baute primesc telefoane bruiate de gheorghe dinica si "Ana, zorile se varsa!" a lui ioan bocsa printre care se disting lungi, deplorabile si sincere : "Anuca, mi-e dor de tine!" si incercarile esuate ale fratelui meu de a se detasa de atmosfera incercand sa dea impresia ca al lui" mi-e dor de tine!" nu se spune asa oricum la o betie si -un bric Mircea, al lui "mi-e dor de tine!" valoreaza mai mult si e predestinat unor momente de o spiritualitate si o candoare supraumane, unui moment de intimitate familiala pe care numai "sangele nobil ce ne curge prin vene" o poate crea. Dar eu sunt sora lui si eu stiu mai bine ca ar spune si el atunci" mi-e dor de tine!" la fel ca toti ceilalti si nu ar insemna mai putin si nu ar fi mai putin minunat sau mai putin sincer decat in aceea intimitate frateasca. Fratele meu e un om exceptional! Si e de-ajuns sa-l vezi si sa-ti dai seama ca e un om exceptional! Are privirea oamenilor nascuti pentru a infaptui lucruri marete si cearcane de betiv. Nu e boem si nu incearca sa para. E genial si nu incearca sa o arate. Te baga in mormant cu o singura privire si nici macar el nu realizeaza cat de tare poate sa infiga frica in oasele celui cu care schimba cateva vorbe, dar cu adevarat exceptional la fratele meu e "rasul nemuritorului".Cine l-a citit pe Hesse, si sunt sigura ca nu sunt multi, stie despre ce vorbesc.In acelasi timp, cine l-a citit pe Hesse din amor propriu, si iara sunt sigura ca sunt foarte multi, o sa spuna ca habar n-am ce vorbesc sau ca astea sunt exagerari poetice ale unei surori care nu stie cum sa-si mai pupe in cur fratele. Celui care l-a citit cu adevarat (si ma voi intoarce asupra acestui aspect) pe Hesse si poate recunoaste sincer ca n-a inteles despre ce dracu vorbea ii pot spune sincer ca nici eu n-as fi inteles daca n-ar fi fost fratele meu. N-am fost niciodata inzestrata cu o capacitate intelectuala iesita din comun, dar am avut si am din plin ceea ce oamenii numesc "noroc".Nu "cu carul" si nici nu cred ca am nevoie de excese de bunatate din partea divinitatilor supreme, dar am avut noroc.L-am citit pe Hesse si l-am inteles numai pentru ca am avut "norocul" de a-l avea langa mine ,in proxima apropiere chiar, pe fratele meu. Un asemenea om nu poate arunca cu "mi-e dor de tine" nici chiar atunci cand e sfasiat de propria fiinta si in el se da lupta suprema intre rege si bufon , intre "a trai" si "a muri" pe care , fara falsa modestie ca nu mi-e caracteristica, sor-sa a anticipat-o fara sa poata-cel putin nu pana acum- intelege.
Un anume 'mi-e dor de tine' urmat de un 'te-ai schimbat' mi-au atras atentia mai mult ca celelalte.De ce?Pentru ca nu ma asteptam ca maestrul meu,El nu el, sa fie ca toti ceilalti.Nu ma asteptam ca omul suprem, omul care m-a invatat sa fiu libera va ajunge vreodata sa se pune pe aceeasi treapta cu toti ceilalati "muritori" si sa priveasca in urma cautandu-ma....Lui personal i-as spuna ca mortilor nu le spui" mi-e dor de tine". Si i-as spune asta pentru ca nu a putut curpinde mai mult decat ce era evident: ca m-am schimbat si nu ca " am murit".El ar intelege ca inima nu mi s-a oprit, mai am inca circulatie sangvina si respir, dar fata, fetita, copila, adolescenta si toate celelalte posturi pe care el le-a cunoscut sub denumirea de Ana au disparut in urma cu 4 luni intr-un accident de avion. Pana acum n-am trait 3 ore mai pline de viata si de simtire ca acele 3 ore....dar o sa revin si la asta cu alta ocazie. Credeam ca el dintre toti a inteles asta, dar m-am inselat si de-asta nici n-o sa-i spun mai mult decat un zambet prin telefon unui batran beat care indruga prostii despre 3 martie, simtire si pasii mei.
Cum ma simt eu cand ii aud?!...Dracu stie! Nu ma simt nicicum si totusi ma simt cumva. E greu sa exprim ciudatul sentiment de detasare pe care-l am acum pentru oameni la care am tinut sincer si care mi-au fost dragi cu adevarat. Cred ca cel mai corect e sa ma categorisesc si sa ma incadrez intr-o oala mare cu toti aceia despre care se spune ca nu prind radacini.Dar nu ar fi complet adevarat! Pentru ca atunci cand sunt langa "un pamant" imi infig radacinile acolo...dar numai pana cand apare un pamant mai bun. Acum ar fi prostesc sa spun ca pamantul se misca si eu sunt imobila.Tot o prostie ar fi si sa spun ca eu ma misc si pamantul e imobil. Adevarul e ca pentru ca metafora asta sa mearga spre un cat de cat adevar trebuie sa se miste si planta si pamantul. Si nu sunt eu mereu cea care lasa pamantul, oricat si-ar dori unii sa creada nu sunt o javra. Si pamantul ma lasa pe mine, ma da afara cu radacinile smulse si indurerata trebuie sa-mi gasesc un alt pamant caci daca ceva pot spune sigur e ca sunt o planta care are nevoie de pamant.
Unele plante nu au, pentru altele e doar o treaba de convenienta, iar pentru altele un moft. Dar eu am nevoie de pamant. Dar de la a avea nevoie de pamant pana la a avea nevoie de un anume pamant e cale lunga si multa apa va curge pe Olt pana cand se va ajunge acolo. Si asta e exact ceea ce ma deosebeste pe mine de plentele care au nevoie de pamant.
Sau lasand plantele si pamantul la o parte, cand aud "mi-e dor de tine!' zambesc frumos si nu din politete, spun "si mie!" fara s-o simt.

who the hell was I ?!

Come on skinny love just last the year
Pour a little salt we were never here
My, my, my, my, my, my, my, my
Staring at the sink of blood and crushed veneer

I tell my love to wreck it all
Cut out all the ropes and let me fall
My, my, my, my, my, my, my, my
Right in the moment this order's tall

I told you to be patient
I told you to be fine
I told you to be balanced
I told you to be kind
In the morning I'll be with you
But it will be a different "kind"
I'll be holding all the tickets
And you'll be owning all the fines

Come on skinny love what happened here
Suckle on the hope in lite brassiere
My, my, my, my, my, my, my, my
Sullen load is full; so slow on the split

I told you to be patient
I told you to be fine
I told you to be balanced
I told you to be kind
Now all your love is wasted?
Then who the hell was I?
Now I'm breaking at the britches
And at the end of all your lines

Who will love you?
Who will fight?
Who will fall far behind?

the forgiveness of sins

Ce-am facut!?
M-ai tinut in brate in timp ce plangeam si-ti indrugam minciuni despre o viata care n-a fost niciodata a mea.Dar plangeam ca si cum fiecare cuvant al meu era adevar...ma uimesc ca pot face asta...ma uimesc cat de mult am inceput sa cred si eu in fictiunile pe care le creez.
Si ma tineai in brate si-mi spuneai "La multi ani!" .Si eram fericita asa ca te-am urmat sa dansam si sa bem si sa ne mintim impreuna ca momentul ala a insemnat ceva pentru amandoi....
A doua zi puteam vedea in ochii tai ca n-a insemnat nimic...si eu am uitat de el pentru ca a fost o minciuna de la bun inceput.
Dar apoi te-ai uitat la mine, privirea oamenilor care impartasesc un secret, privirea aia a patruns in mine pana in adancuri si ti-am raspuns cu un zambet amar care iti spunea sa n-ai incredere in mine.Si ai inteles atunci ca minteam, ai inteles atunci ca momentul ala n-a insemnat nimic fara sa realizezi de ce.
Nu-mi cer iertare in fata ta, imi cer iertare mie...eu singura am infipt cutitul in propria carne si tot eu am inceput sa-l rotesc urland de durere...
Daca gloria zilelor apuse a insemnat ceva vreodata si daca ceva a ramas din vremurile alea, aceea e lectia despre oamenii care se ranesc singuri,oamenii ca mine...
Imi plang pacatele, imi iert pacatele si merg mai departe tot in pacat...

But in your dreams whatever they be,
You gotta make me a promise,
Promise to me you'll dream
Dream a little dream of me!

Ce poveste, mama!?Da-o dracu de poveste!
Iti place cum scriu?!Mi-am modelat parca mai mutl simtul estetic de cand sunt in Frankfurt.
Da am fost la tata(intrebare inevitabila) si da mi-a oferit sa raman (surpriza!?) si da am raspuns nu!Banuiesc ca nu te-a informat de toate astea din moment ce stiu ca te crede pe tine vinovata de plecarea mea.
N-as fi luat bani de la el dar m-am gandit ca poate voi avea nevoie in vremuri mai grele cand venitul de "fugara" nu-mi va mai ajunge. Si cum tot am atins acest subiect cred ca e cazul sa-ti inlatur orice urma de idee ca m-as prostitua(cel putin nu fizic).Nu fac altceva decat sa ma folosesc de "talentele" mele pentru a ajuta oamenii pierduti sa se regaseasca, bineinteles contra cost.
Acum ca stii clar cu ce ma ocup (ciudat cum recitind asta oricine altcineva ar crede ca descriu prostitutia cu un aer boem de dama de companie , nu cu un aer de curva din mahala) e timpul sa afli singura si pentru cine "lucrez". Nu sunt inca de nivelul Sofiei (si nu am mentionat numele ei pentru ca ea ar stii ceva e la fel de multa bezna ca si tine...sau poate nu)...Si apropo de responsabilitati trebuie sa fug!
Te pup mama draga!
Nu ma lua foarte in serios!

Cu drag si poate putin dor,
Veronica.

nimic nu-i batut in cuie

Draga mama,

Iti scriu in speranta ca scrisoarea asta iti va face placere...A trecut ceva timp de cand ma stiai bine -merci si doar in cazul spectaculos in care te intrebai, vreau sa te asigur ca sunt inca bine!Merci!Cum nu ti-am cerut niciodata sa ai incredere in mine stiu ca intelegi (in primul rand pentru ca esti mama mea) ca nu am nevoie sa-ti faci griji sau sa ai indoieli in privinta mea, nu trebuie decat sa crezi in mine(in primul rand pentru ca esti mama mea)!
Ca sa-ti fac placere am sa-ti "istorisesc" o povestioara despre un Hercule imbatranit, care-si purta umbra grea traind din amintirea unor zile de mult apuse cand zeii inca aveau putere si semi-zeii inca puteau umbla liberi printre muritorii de rand...dar poate ca zeii inca mai au putere, mama, caci drumul lui Hercule s-a incrucisat cu cel al Hidrei, copila tanara si dracosa, cu ochi mari care nu cuprind lumea fara s-o inghita.Dar Hidra si Hercule nu s-au casatorit, nici macar nu s-au iubit...batranul Hercule doar ii admira zambetul diavolesc pedepsindu-se inca pentru ca mai e printre viermi si printre muritori, injunghiindu-se inca fiinda priveste orizontul unui oras adormit care se minte ca traieste si se minte ca realitatea lor e adevar si viata in timp ce incearca sa uite ca si el e unul din acei viermi.Nici el n-a avut curajul sa faca nimic.Si moare incet incet admirand-o pe Hidra cum nu stie nimic despre lume, realitate, adevar sau viermi si nici nu-i pasa.
De data asta batranul Hercule nu avea sa o invinga pe Hidra.
Dar te intreb mama, oare sufocarea lui Hercule nu e totusi viata?!Disperarea nu e si ea una din Simtiri?!Agonia nu e si ea tot viata?!Caci inima aia care batea in gol acum bate cu un scop fie el durerea...Nu e si asta viata, mama!?Of si cum ai inteles tu asta de mult!
Of si cum ai inteles tu ca nimic nu e batut in cuie si i-ai vazut pe cei care au indranit sa-ti dea lectii cum mor fara ca inima sa inceteze sa le bata, si cum ai vazut zeci de suflete posedand acelasi corp, si cum ai vazut oameni scuipand peste juramintele lor si inlocuindu-le cu altele noi.Si tu n-ai promis si n-ai cerut nimanui sa faca asta, dar tu dintre toate "paganele" nu ti-ai tradat credinta.Tu nu ai lins unde ai scuipat!
Dar sa revenim la poveste....