priveam lumea prin ochi obositi.poate lumea era exagerat de obosita , poate pe buna dreptate eu eram obosita.
imi asteptam binemeritata portie de "elixir al vietii" cand i-am intalnit privirea. "doamne, nu!" ma rugam unei divinitati in care nu credeam sa nu fiu nevoita sa-i fac fata uneia dintre multele figuri paternale care au inlocuit de-a lungul timpului nevoia mea de mai mult decat(presupusul)datator de viata si blesteme.poate cea mai draga mie.
licarirea aia din ochi era suficient pentru a-mi reprosa tot ce stiam si eu sa-mi reprosez.nu as fi rezistata sa mai aud odata refrenu' aceleiasi melodii asa ca m-am prefacut ca nu vad -teatru jucat prost pe marea scena a vietii- .
urcam scarile incercand sa ma conving ca gustul amar pe care-l simteam era de la cafea.
si usa din fata mea s-a deschis facand loc unei lumini izbitoare. era calda , curata , dulce si ardea frigul din mine.amarul meu s-a inecat si el treptat in lumina.
era mai mult gol in mine si lumina ma facea sa-l vad mai bine. era atata liniste in mine incat vocile de afara pareau urlete.
"cine pleaca in america?"nu ma deranja uimirea cu care am constientizat ca inca mai pot articula , ma deranja in schimb ca intrebarea mea urma sa aiba un raspuns. m-am rugat deci divinitatii in care credeam sa nu vina. "nu acum!".
a venit totusi. am ridicat privirea am vazut figuri, am auzit voci si am continuat sa privesc prin ele ca si cum asta urma sa ma scuteasca de vina. poate a mers : curand s-a facut liniste in jurul meu si nu se mai auzea decat un usor murmur atat de isteric incat seca pana si nimcul din mine.
m-am intrebat ce ramane dupa nimic?dar nu mi-am raspuns. niciodata nu raspund la propriile intrebari.
si lacrimile au inceput sa curga.

"eu vreau o bertha , iar tu esti o lou"
si lacrimile au continuat sa curga.