Ca orice copii ai generatiei" mamaie" , crescuti in contextul politic si social al anilor 90 am fost tarati la biserica. "La biserica" pentru orice copil de 4-7 ani e un loc ce desemneaza mai degraba iadul decat orice conexiune cu divinitatea. Imi amintesc si acum cum invatam rugaciuni ca pe poezii pentru acele ocazii speciale numite colocvial "impartasanie". Si la fel de clar imi amintesc ca mamaie le alegea pe cele "frumoase", in traducere lungi pe care nu le spuneam de obicei, pentru aceste ocazii speciale. Si mai bine de atat imi amintesc ca o data din toata gloata de copii adunati in jurul preotului care pentru noi era popa, mamaie m-a ales -ca de obicei- pe mine sa spun o rugaciune pe care o uitasem cu desavarsire. Degeba a incercat sa mi-o sopteasca, m-am oprit cu lacrimi in ochi spunandu-i ei, popii si copiilor din jurul meu ca nu o stiu si gata. Am plans pentru tot restul slujbei si poate ca ala a fost momentul in care mi-a fost pentru prima data implementata notiunea de rusine si un inceput de intelegere a notiunii de "umilinta publica".
Pentru ca am fost crescuti de "mamaie" , "la mamaie" rugaciunile erau nelipsite. Era un intreg proces de ingenunchere pe pat si spus poezii in fata unei colectii impresionante de icoane care acoperea intru totul peretele estic al casei. Bunica mea a fost o crestina desavarsita si a murit ca o crestina desavarsita. Viata pe care a dus-o i-a dat pe deplin acest drept si multiple ocazii de a renunta. Contextul a facut ca viata ei sa-i dea dreptul binemeritat de a fi si pe deplin ortodoxa.
Mamaie nu a facut decat 8 ani de scoala dupa care a lucrat ca si croitoreasa. S-a casatorit la 16 ani si a avut primul copil la 17 ani. Primul copil a murit, dar au urmat alti 3. Nu stiu de ce am avut mereu impresia ca matusa pe care nu am cunoscut-o niciodata a murit innecata. Niciodata nu am aflat cum a murit, dar asta e o convingere pe care o am din copilarie.
Mamaie si-a iubit familia si a pus-o spre pacatele ei deasupra credintei, dar nu a acceptat ca familia ei sa se puna vreodata deasupra credintei. Toata lumea o cunostea, toata lumea o respecta, toata lumea o iubea cat era satul ala de mare. Toata lumea mai putin tata, care mereu i-a desconsiderat pe amandoi pentru ca nu au avut privilegiul de a se naste in familii bogate.
In timp ce fratele meu intelegea ca religia nu are nicio treaba cu credinta si undeva pe la 5 ani il crucifica pe Dumnezeu, eu eram de o cu totul alta parere. Nu stiu daca a inceput ca o manifestare a nevoii mele de a fi in centrul atentiei, ca o dovada de gratitudine in fata bunicii mele, ca o criza exsitentiala a varstei de 6 ani, dar eu am inceput sa iubesc sincer decorul bisericesc: oamenii, felul cum ma tratau, faptul ca puteam canta, faptul ca puteam citi, faptul ca eram privilegiata datorita bunicii mele, nepotismul, afectiunea pe care o primeam. E u as miza pe rpima varianta acum , dar nu stiu daca asta era totul la varsta de 6 ani, afectiunea pe care altfel nu as fi primit-o, caci incepusem sa intru intr-o faza de habotnicie absurda undeva pe la 8 ani. Lacimi sincere de cainte insoteau rugaciunile pe care le faceam temeinic inainte de a ma duce la culcare si dimineata ma trezeam cu o ora ainte pentru a fi sigura ca lacrimile acveau sa se usuce pana a ajunge eu la scoala. Respectam cu sfintenie un ritual impus de un context care de fapt nu exista. Infruntam chiar presiunea externa din partea familiei, caci nici macar bunica nu se bucura de excesele mele de cainta , ca sa pot face asta. Imi amintesc clar ca am inceput sa plang in hohote la revelatia ca Iisus s-a sacrificat pentru mine in timp ce ai mei se uitau la "Familia Bundy".
Si totul a continuat pana cand, nu-mi amintesc cum sau de ce ortodoxismul a fost inlocuit cu ceeace undeva pe la 9 ani numean "invatatura". L-am inlocuit pe Iisus, pentru ca mereu am simtit un atasament mai mare pentru el decat pentru Dumnezeu cu cartile.
Aceasta inlocuire nu m-a facut sa adopt stiinta ca pe o credinta, nu m-a facut sa adopt teorii evolutioniste in locul celor creationiste. Dumnezeu inca exista pentru mine, doar ca nu mai era viu, nu mai era centrul atentiei mele, nu mai era prezent in mine. Cultura in schimb si satisfactiile pe care succesul pe plan intelectual ti le aduc intr-un context in care scoala e pe primul plan erau! Aceasta a fost a doua mea credinta.