Si se-auzeau viori si undeva in lume ceva murea sub soare ca sa lase loc unei noi vieti sa se nasca.
Batea vantul tare in coltul ala de lume in care increderea ardea precum scrisorile arse iarna in semineu,dorinta zbura pecum praful suflat si oamenii cugeau prin timp, nu timpul prin oameni.
Acolo scateiau luceferi in ochii mari, dar inimile inaltau ziduri caci oamenii incercau sa pacaleasca adevarul.Si adevarul nu-l numeau credinta il numeau prostie.

Se auzeau viori dar nimeni nu le lua in seama acolo unde oamenii curgeau prin timp, nu timpul prim oameni.