Mama! Cata miere aduce pe buze cuvantul asta, nu?! Nici nu stiu de unde sa incep cu mama. Are atatea dimensiuni femeia asta si totusi e atat de stearsa si de "plata".
Mostenesc foarte multe lucruri de la mama mea: lipsa de simt al umorului, nerabdarea, tactul, arta de a omite, ambitia, taria, puterea, feminitatea, trasaturile, vocea aia patetica si miorlaita atunci cand cer ceva, ingeniozitatea de a obtine, felul cum spun "te rog",bocetul, sinuzita. Toate le iau de la mama! Semanam mai mult decat as vrea eu sa recunosc eu si mama...si asta ma sperie.
Spre deosebire de "dragul ei sot" mama a avut 3 frati, iar parintii ei nu au fost "respectabili si onorabili" directori de liceu, au fost "simplii' croitori. Si cum ne jucam si cum aruncam noi cu cuvintele astea! A crescut la tara, nu "la oras" ranad la porci si mulgand vaci inainte de a se duce la scoala ,dar a avut ambitia sa-si depaseasca "conditia sociala" si sa evadeze din lumea aia care n-a fost facuta pentru ea. Din pacate, ceva a impiedicat-o sa-si gaseasca lumea pe care si-a dorit-o dintotdeauna. Din pacate, mama a fost ceea ce a impiedicat-o pe mama sa aiba ceea ce ar fi putut avea.
De ce s-a casatorit cu tata nu stiu.Stiu doar ca ambele familii si-au exprimat prim multe scandaluri dezaprobabrea. Mai stiu din povestile unei matusi ca la inmormantarea mamei tatalui meu, sora acesteia din urma a "alunga-o pe maica-ta zbierand : tu ai bagat-o in momant!". Mai stiu si ca matusa asta a jucat roul eroinei pe scena vietii, caci ea si nu tata, a fost cea care a adus-o pe mama de la lacrimi si suspine inapoi la un zambet. Mi-amintesc ca in timp ce mi se povestea ma gandeam doar la faptul ca daca as fii eu la inmormantarea mamei mele, poate sa plece Fat-Frumos calare pe un cal alb ca de fildes ca nici eu nu m-as duce dupa el.
Poate a fost genul ala de incapatanre adolescentina intre ei doi, o incalcare a barierelor ce le-au fost puse in cale sau poate a fost faptul ca mama era insarcinata in cinci luni cu mine cand a avut loc nunta. De cand am aflat si pana azi, mama gaseste cumva momente de liniste si solitudine de tipul mama-fiica in care sa ma asigure ca am fost dorita, ca facea tratament si ca ambii au vrut dintotdeauna copii. Eu n-am intrebat-o niciodata nici macar de ce nu s-au casatorit inainte daca tot se iubeau atat de tare, dar mi-amintesc ca undeva la 11 12 ani ma uitam cu mama la un film si atunci a avut loc un minunat fenomen pe care Freud il numeste "parapaxis", caci eu m-am trezit spunand (la 12 ani!) ca nimic nu mi se pare mai degradant ca o mireasa gravida. Mama m-a intrebat de ce si i-am argumentat de ce cu fervoare si cu toate notiunile stereotipicale pe care le posedam la aceea varsta "frageda", dar eram prea convinsa de mine si de spusele mele ca sa observ ca era afectata, ca o ranisem sau ca a incheiat cu "Anita, lucrurile astea nu el poti planifica. Uneori se intampla!". Sunt convinsa ca am incheiat aceea discutie convinsa de mine si de faptulca aveam dreptate. Mereu am si intodeauna am avut dreptate!
Si dupa mine a venit fratele meu. Legendele, adica bunica mea, spun ca tata a fost atat de dezamagit de sexul meu incat a incheiat conversatia cu asistenta cu un "aolo!" si a continuat cu al doilea copil. Eu si frati-miu nu credem in lengende, dar stim ca au un sambure de adevar si o doza de intepciune.
Cand ne-am nascut noi doi comunismul cadea pe pamantul pitoresc si incepea infloriatoarea era democratica a capitalismului. Suntem mult prea tineri ca sa ne mai amintim cum era viata si in plus de asta, mama a trebuit sa se intoarca la munca destul de curand incat sa ne petrecem copilarie cu 50 de ani in urma, intr-un satuc cu iarba verde si iz de balega. Dar voi reveni la asta mai incolo.
Vorbeam de mama. "De dragul odraslelor ei" a facut de-a lungul vietii tot , dar absolut tot, ce i-a stat in putinta sa pastreze familia unita. Dar copiii ei nu fac parte din aceea categorie de copiii pentru care divortul e o tragedie, copiii ei au fost "plasmuiti" de asa natura incat sa considere linistea, pacea si dezvoltarea armonioasa deasupra familiei heterosexuale unite si chiar sa ceara ei divortul in numele toturor acestor valori. Cum nu am fost niciodata copii rasfatati, nu ni s-a facut acest moft. Mult timp ne-a macinat acest refuz al mamei de a ne da ceea ce noi consideram a fi dreptul nostru. Pentru noi era simplu; nu vedeam divortul ca pe un moft , vedeam divortul ca pe o asigurare a fericirii noastre si a ei si ca atare nu puteam concepe de ce, daca intr-adevar ne iubea nu vroia sa faca singurul lucru care ne-ar fi putut asigura fericirea. Nu ceream jucarii, dulciuri si rasfaturi. Ceream doar liniste si armonie departe de singurul lucru care provoca scandalul si ne dezarmoniza existenta. In plus amandoi constientizam ca o separare nu ar fi insemnat de nicio culoare ca n-aveam sa-l mai vedem pe tata sau ca el nu ar mai fi implicat in vietile noastre. Nu insemna nici macar sa parasim minunatul orasel in care am crescut, insemna doar sa ne mutam din locul ala pe care il vedeam atunci si il vad si azi ca fiind blestemat pe care il numeam acasa.
Dar mult mai tarziu am inteles ca mama nu avea o casa. La fel ca si mine, nu s-a identificat niciodata cu un "acasa". Nici mama nu pleaca de la lucru ca sa vina "acasa", pleaca de la lucru ca sa traiasca" intr-o casa". Conjunctura sociala in care a fost crescuta a facut ca prin traditie mama sa se casatoreasca si sa se mute in casa tatalui meu. Evident ca prin asta atingem probleme legate de emanciparea femeii in societate, si nivele de egalitate intr-un context politic in care nu vreau sa intru. Ideea e ca mama nu a fost crescute de comunisti in spiritul egalitatii, a fost crescuta de oameni de la tara in spiritul femeii care trebuie sa-si asculte barbatul. Si nu numai ca a incalcat voia parintilor ei , dar casatorindu-se s-a legat de maini si a aruncat pe apa sambetei orice urma de emancipare si de libertate pe care a dobandit-o vreodata.Sa divorteze ar fi insemnat nu doar sa le dea dreptate parintilor ei, dar ar fi insemnat sa se mute inapoi intr-o casa parinteasca in care cuvantul ei n-ar fi insemnat nimic si sa provoace , ceea ce oamenii "simplii de la tara" numesc "o mare rusine" familiei , caci in lumea in care a crescut ea, dominata de valori traditionale si crestine si nu comuniste, separarea de barbatul cu care te-ai casatorit era imposibil de conceput.
Dar eu si fratele meu am avut grija sa rezolvam cumva problema unui domiciliu, venind cu alternative si multiple variante. Si azi mi-e mai clar ca niciodata ca nu financiarul sau tema nativa de a provoca "o mare rusine" familiei ei o impiedicau pe mama sa plece, era ceva mult mai puternic de atat. Era ceva ce noi doi nu puteam accepta si poate nici unul din noi n-o sa poata vreodata intelege: era teama de a muri singur constant alimentata de fire albe de par si riduri pe frunte. Nu pot intelege aceasta teama ,dar am vazut-o tinand multi oameni legati si transfigurand multe vieti...si poate ca din perspectiva noastra era mai usor de indurat viata de unul singur, dar mama poate stia mai bine care e adevarul ei. Caci tata, in toate momentele lui de imbecilitate, nu o facea sa se simta dorita , dar o facea sa se simta absolut necesara!
Si era! Si inca mai e! Caci ea punea mancare pe masa si tot ea o cumpoara, ea spala hainele pe care ea le cumpara pentru noi. Nu-mi amintesc cand a fost ultima data cand mama a cumparat pentru ea ceva care sa nu-i fie absolut necesar. Si o admir pe femeia asta pentru taria si curajul pe care le are, dar sa ma fereasca orice divinitate suprema de a ajunge vreodata in postura ei!