Si pamantul ma lasa pe mine

De cand am plecat am auzit "mi-e dor de tine" mai des ca niciodata....
Si m-am intrebat de ce sunt oamenii asa....dar nu mi-am raspuns si nu cred ca o sa vreau vreodata cu adevarat sa aflu.

Cineva mi-a spus odata ca zambetul meu lumineaza camera in care intru...si desi mi-ar fi placut la nebunie sa fie adevarat, nu l-am crezut. Ca mai tarziu mi-am format o repulsie mai mult mecanizata, decat naturala asupra complimentelor e alta poveste. Dar azi il cred.
De cate ori se aduna baietii si se pun pe baute primesc telefoane bruiate de gheorghe dinica si "Ana, zorile se varsa!" a lui ioan bocsa printre care se disting lungi, deplorabile si sincere : "Anuca, mi-e dor de tine!" si incercarile esuate ale fratelui meu de a se detasa de atmosfera incercand sa dea impresia ca al lui" mi-e dor de tine!" nu se spune asa oricum la o betie si -un bric Mircea, al lui "mi-e dor de tine!" valoreaza mai mult si e predestinat unor momente de o spiritualitate si o candoare supraumane, unui moment de intimitate familiala pe care numai "sangele nobil ce ne curge prin vene" o poate crea. Dar eu sunt sora lui si eu stiu mai bine ca ar spune si el atunci" mi-e dor de tine!" la fel ca toti ceilalti si nu ar insemna mai putin si nu ar fi mai putin minunat sau mai putin sincer decat in aceea intimitate frateasca. Fratele meu e un om exceptional! Si e de-ajuns sa-l vezi si sa-ti dai seama ca e un om exceptional! Are privirea oamenilor nascuti pentru a infaptui lucruri marete si cearcane de betiv. Nu e boem si nu incearca sa para. E genial si nu incearca sa o arate. Te baga in mormant cu o singura privire si nici macar el nu realizeaza cat de tare poate sa infiga frica in oasele celui cu care schimba cateva vorbe, dar cu adevarat exceptional la fratele meu e "rasul nemuritorului".Cine l-a citit pe Hesse, si sunt sigura ca nu sunt multi, stie despre ce vorbesc.In acelasi timp, cine l-a citit pe Hesse din amor propriu, si iara sunt sigura ca sunt foarte multi, o sa spuna ca habar n-am ce vorbesc sau ca astea sunt exagerari poetice ale unei surori care nu stie cum sa-si mai pupe in cur fratele. Celui care l-a citit cu adevarat (si ma voi intoarce asupra acestui aspect) pe Hesse si poate recunoaste sincer ca n-a inteles despre ce dracu vorbea ii pot spune sincer ca nici eu n-as fi inteles daca n-ar fi fost fratele meu. N-am fost niciodata inzestrata cu o capacitate intelectuala iesita din comun, dar am avut si am din plin ceea ce oamenii numesc "noroc".Nu "cu carul" si nici nu cred ca am nevoie de excese de bunatate din partea divinitatilor supreme, dar am avut noroc.L-am citit pe Hesse si l-am inteles numai pentru ca am avut "norocul" de a-l avea langa mine ,in proxima apropiere chiar, pe fratele meu. Un asemenea om nu poate arunca cu "mi-e dor de tine" nici chiar atunci cand e sfasiat de propria fiinta si in el se da lupta suprema intre rege si bufon , intre "a trai" si "a muri" pe care , fara falsa modestie ca nu mi-e caracteristica, sor-sa a anticipat-o fara sa poata-cel putin nu pana acum- intelege.
Un anume 'mi-e dor de tine' urmat de un 'te-ai schimbat' mi-au atras atentia mai mult ca celelalte.De ce?Pentru ca nu ma asteptam ca maestrul meu,El nu el, sa fie ca toti ceilalti.Nu ma asteptam ca omul suprem, omul care m-a invatat sa fiu libera va ajunge vreodata sa se pune pe aceeasi treapta cu toti ceilalati "muritori" si sa priveasca in urma cautandu-ma....Lui personal i-as spuna ca mortilor nu le spui" mi-e dor de tine". Si i-as spune asta pentru ca nu a putut curpinde mai mult decat ce era evident: ca m-am schimbat si nu ca " am murit".El ar intelege ca inima nu mi s-a oprit, mai am inca circulatie sangvina si respir, dar fata, fetita, copila, adolescenta si toate celelalte posturi pe care el le-a cunoscut sub denumirea de Ana au disparut in urma cu 4 luni intr-un accident de avion. Pana acum n-am trait 3 ore mai pline de viata si de simtire ca acele 3 ore....dar o sa revin si la asta cu alta ocazie. Credeam ca el dintre toti a inteles asta, dar m-am inselat si de-asta nici n-o sa-i spun mai mult decat un zambet prin telefon unui batran beat care indruga prostii despre 3 martie, simtire si pasii mei.
Cum ma simt eu cand ii aud?!...Dracu stie! Nu ma simt nicicum si totusi ma simt cumva. E greu sa exprim ciudatul sentiment de detasare pe care-l am acum pentru oameni la care am tinut sincer si care mi-au fost dragi cu adevarat. Cred ca cel mai corect e sa ma categorisesc si sa ma incadrez intr-o oala mare cu toti aceia despre care se spune ca nu prind radacini.Dar nu ar fi complet adevarat! Pentru ca atunci cand sunt langa "un pamant" imi infig radacinile acolo...dar numai pana cand apare un pamant mai bun. Acum ar fi prostesc sa spun ca pamantul se misca si eu sunt imobila.Tot o prostie ar fi si sa spun ca eu ma misc si pamantul e imobil. Adevarul e ca pentru ca metafora asta sa mearga spre un cat de cat adevar trebuie sa se miste si planta si pamantul. Si nu sunt eu mereu cea care lasa pamantul, oricat si-ar dori unii sa creada nu sunt o javra. Si pamantul ma lasa pe mine, ma da afara cu radacinile smulse si indurerata trebuie sa-mi gasesc un alt pamant caci daca ceva pot spune sigur e ca sunt o planta care are nevoie de pamant.
Unele plante nu au, pentru altele e doar o treaba de convenienta, iar pentru altele un moft. Dar eu am nevoie de pamant. Dar de la a avea nevoie de pamant pana la a avea nevoie de un anume pamant e cale lunga si multa apa va curge pe Olt pana cand se va ajunge acolo. Si asta e exact ceea ce ma deosebeste pe mine de plentele care au nevoie de pamant.
Sau lasand plantele si pamantul la o parte, cand aud "mi-e dor de tine!' zambesc frumos si nu din politete, spun "si mie!" fara s-o simt.