Am crescut intr-un oras mic si asta se vede, dar nu e atat de strident pe cat ar vrea lumea sa creada. Cel putin nu in cazul meu. Poate singurele repercusiuni ale procesului meu de crestere au fost frica de a ma pierde intr-un oras mare si claustrofobia - ceea ce e ciudat ar spune unii, pentru ca sunt doua notiuni care se anuleaza cumva. Acelora le-as spune ca poti la fel de bine sa te sufoci cu un aer mult prea greu de respirat care-ti inteapa plamanii cum te poti sufoca fara pic de aer. Dar oamenii au multe de spus si aud prea putin. Sau cel putin oamenii care au crescut intr-un oras mic.
Curtea de Arges mi-a rapit 19 ani din viata...dar inainte de a continua as vrea sa amintesc ca nu am o poveste de spus. Asta nici macar nu e o poveste, asta nu e o explicatie, asta nu e o justificare. Scriu acum ganduri si trec in revista amintiri pentru mine, am o datorie fara de propria persoana si fata de propriul trecut nu fata de lume. Nu fac asta nici macar pentru cei care au crezut si poate inca mai cred in mine. O fac doar pentru mine si asta se va vedea cu timpul....
Revenind deci la Curtea de Arges...e un oras mai mort chiar decat cei care-l inhabiteaza, un oras de pensionari ar spune unii, un loc terifiant de mic, de linistit, de tacut. Nu se intampla niciodata nimic in Curtea de Arges, nimic demn de a fi mentionat, asa ca locuitorii capata prostul , dar necesarul obicei de a transforma banalul in spectaculos. Dar banalul nu poate deveni spectaculos asa oricum! ca sa poti transforma mercurul in aur ai nevoie de o transmutare nucleara. De exact acelasi lucru ai nevoie ca sa transformi banalul in spectaculos, doar ca de data asta procesul nu e fizic, e abstract si nu are loc in accelaratoare de particule, ci in subnivelele constiintei. Daca putem fii suficient de ignoranti-si sunt sigura ca putem- incat pentru un minut sa ne imaginam ca realitatea faptuala, sau altfel spus notiunea de adevar, ar fi ca o bara verticala , atunci procesul despre care vorbesc eu nu e doar simpla indoire a barei e inlocuirea ei completa cu un stalp de lemn. Pe masura ce informatia e transmisa mai departe pe cale orala, sau pe masura ce bara acum devenita stalp e pasata mai departe, ea acum devenita el, capata minunata proprietate de a creste progresiv in diametru si lungime. Numai asa poti transforma si ii poti convinge pe altii ca banalitatea e intr-adevar spectaculoasa.
Si eu inteleg! Pe cuvant ca inteleg! E un proces degradant ar spune unii, dar pusi in contextul de a trai intr-un astfel de loc ei ar fi primii care ar cadea in pacatul vorbelor aruncate aiurea, al barfei si al "exagerarilor poetice". Si eu inteleg nu pentru ca ar fi peste nivelul meu sa pacatuiesc astfel si privesc de undeva de sus, cumva cu milostenie pe cei care acum il comit.Nu! Eu inteleg pentru ca acest pacat m-a invatat sa scriu. Din asta am invatat ce si cum se scrie, caci oricine si-a "asternut vreodata fiinta pe-o foaie alba" stie clar ca e vorba despre mult mai mult decat gramatica si coerenta lexicala. Ca sa capeti naturalete si incredere, ca sa nu pari un dobitoc boem cu aspiratii de scriitor nu e suficient sa scrii, trebuie sa stii sa torni baliverne. Trebuie sa stii sa vinzi si mai ales sa stii sa te vinzi. Trebuie sa stii nu doar cum, dar mai ales cui.
Si oricine a invatat vreodata pe altii sa scrie stie ca singurul sfat veritabil si care se merita dar e: "Scrieti, baieti!Scrieti!" caci repetitia e sfanta. Si nimic din tot ce-am intalnit pe lume nu a fost mai repetitiv decat viata in acel orasel unde rutina e ca moartea: temuta, dar inevitabila.
No comments:
Post a Comment