Daca m-ar intreba cineva acum cum am ajuns aici as sta putin pe ganduri si i-as raspunde: cu avionul. Nu pentru ca as fi smechera sau pentru ca as incerca sa par detasata si sa minimizez cumva "maretia" realizarilor mele, dar pentru ca sincer nu stiu... N-am stiut de la bunul inceput al lucrurilor de ce-as stii acum?! As putea sa fac o lista cu cateva lucruri concrete care s-au intamplat, discutii care au avut loc si oameni care m-au indrumat sau nu spre o finalitate dar toate astea cumva n-ar fi suficiente pentru explicatia care mi se cere.
Mi-amintesc ca m-a contactat o reporterita de la un rahat de ziar local, atat de local ca abia acoperea Curtea de Arges-ul, cerandu-mi "sa-mi spun povestea". Nu am facut-o. Nici macar nu i-am spus ca intentionez s-o fac, pur si simplu nu i-am spus nimic. Mi-a dat de inteles atunci ca datorez cumva o explicatie lumii. Atunci m-a cacat rasul! Nu datorez lumii asteia nimic cum nici ea nu-mi datoreaza mie si daca voi avea vreodata conturi de reglat cu lumea o voi face " intre 4 ochi".
N-am refuzat pentru ca ma cred prea buna pentru un ziar local, sau pentru ca am ceva atat de fenomenal de zis ca merita strigat lumii la o scara mai larga. Din contra, n-am nimic de zis. N-am nicio poveste exceptionala de impartasit nimanui.
Dar asa sunt oamenii intr-un oras mic: plictisiti, anosti, stersi, mecanici si infricosator de repetitivi. Intr-un oras cu 20 000 de locuitori o poveste ca a mea e o leganda, cineva ca mine e un erou si lumea trebuie sa afle! Oamenii au dreptul sa stie! Caci oamenii au dreptul la o farama din ceva ce au pierdut de mult: speranta.
No comments:
Post a Comment