se uita la mine. ce-ar fi vrut sa-i spun!? ca eram aceeasi!?ca nu ma schimbasem!?ca daca se uita atent m-ar fi putut vedea pe mine cea veche!?
m-am pierdut o secunda in privirea aia disperata. o stiam asa de bine . doamne cum o stiam! fusese a mea si-a nimanui altciuva!am simtit o clipa gustul amar al unui trecut renegat pe care-l ingropasem de mult in mine. il mai simteam pe varful limbii atunci cand i-am vazut lacrimile din coltul ochilor.
as fi putut sa-i spun ca n-are rost! dar nu asta ar fi vrut sa auda si stiam ca as fi mintit. imi placea ca plangea, imi palcea ca lacrimile erau pentru mine si ca undeva eu eram vinovata pentru tot.am tacut pentru ca nu puteam spune nimic din ceea ce as fi vrut.am tacut si pentru ca el ar fi vrut sa vorbesc.
stiam ca ar vrea sa-l opresc. stiam ca puteam sa-l opresc . stiam ca puteam sa ma absolv de vina dar mai stiam si ca nu era suficient. stiam ca nu asta vroiam , stiam ca nu vroiam nimic de fapt!. stiam ca mai facusem inca o victima colaterala pentru propria-mi fericire.
stiam ca urma sa mai fiu si eu asa cel putin o data!stiam ca va trebui sa platesc cumva pentru faptul ca aveam tot si totusi vroiam si mai mult.
stia si el ca trebuie sa renunte , dar inca se mai mintea. inca se agata de o amintire, inca se agata de un fir de ata , inca spera ca o sa spun ceva, iar eu taceam privind la lacrimile lui.
erau pentru mine, erau ca ale mele , poate la fel de sarate sau poate mai dulci. poate ca la fel ca ale mele si ele ar fi vrut sa sece, si ele ar fi vrut sa se opreasca si ele usturau sau poate lacrimile lui vroiau sa curga, poate lacrimile alea alinau si vindecau. poate eu nu stiam sa plang.
de iubit nu iubisem decat o data si stiam ca aveam sa iubesc pe veci!dar nu asa ! nu lacrimile alea! nu disperarea aia! nu sperantele alea! nu monotonia niciunei schimbari!nu! asta n-aveam sa mai iubesc vreodata!
se uita la mine. ce-ar fi vrut sa-i spun?!