XXIII-parca

zambetu' de pe fata mea era real , venea din interior , venea din traire pura si pentru prima data ma ingrozea placerea provocata de tot ce era putred si mucegait in mine.
rezumam intreaga senzatie contradictorie la "ganduri negre" si de regula le ignoram ca pe tot ceea ce-mi impunea modul de viata. nu ma justificam niciodata pentru ceea ce faceam,indiferent de gravitatea sau stupiditatea actiunii, nu cautam sa inteleg sau sa motivez pe baza rationamentelor si a psihanalizelor niciuna din laturle personalitatii mele, nu dadeam vina pe nimeni asa ca uneori rasuna in mine un "gand negru": " aici e problema nu dai vina nici macar pe tine." il anulam instantaneu cu "sunt ceea ce sunt" si ma gandeam involuntar la pasajul meu maddonian preferat "and if it makes you feel good than i say do it! i don't know what you're waiting for!".
de data asta eram insa ingrozita si imi provocam o sila greu de egalat. era undeva ceva in mine care spunea intr-una "e vina mea!" si incercam sa anulez vocea aia cu o mie altele, dar nimic nu-i reducea la tacere omniprezenta.
m-am oprit brusc realizand ca nu mergeam pe unde trebuia: in mintea mea cautam justificarea ocolirii aleia inutile , dar nu gaseam decat "e vina mea!". m-am asezat pe prima banca ca sa-mi aprind o tigare si abia atunci am realizat ca-mi nu puteam nici sa-mi scot tigarea din pachet de la tremurat.
mi-am privit mainile cateva secunde bune in timp ce cautam o justificare , dar tot ce gaseam era "e vina mea!".
am tras aer in piept si am reusit cumva sa-mi aprind tigarea, dar justificarea pentru care nici macar nu simteam ca fumez era tot "e vina ta!". am crezut ca uitasem sa mi-o aprind si privind-o atent am realizat ca o terminasem din trei fumuri- justificarea: "e vina mea!"
nu aveam nicio alta varianta trebuia sa-l aceept , trebuia sa-l confrunt ca sa-l elimin trebuia sa strig si eu alaturi de mine : " e vina mea!", dar stiam ca pentru asta trebuia sa platesc un pret enorm ... si nu eram in stare. nu atunci!dar nu auzeam "nu pot!" auzeam doar "e vina mea!" si totusi luptam eu cu mine! cine putea sa castige!?
n-am castigat eu caci altfel n-as fi plans, n-am castigat eu caci altfel n-as fi simtit cum se rupe o parte din mine, n-am castigat eu caci altfel n-as fi simtit cum m-arunc la gunoi, n-am castigat eu pentru ca altfel n-as fi luat-o iar de la capat, n-m castigat eu caci altfel n-as fi privit in gol doua ore pe o banca , n-am castigat eu caci altfel fata mamei la vederea mea n-ar fi fost disperata ar fi fost inlacrimata de nervi, n-am castigat eu caci altfel n-as fi zacut doua zile in imensul gol care ma umplea a mia oara, n-am castigat eu caci nu m-as fi dus de buna voie in intunericul inghetat din mine.
am zacut doua zile in vid si bezna doar eu, fara mine pentru ca pierdusem, doua zile incomensurabile , pe care le-am uitat instantaneu la ivirea primei raze de lumina. si prima raza de lumina n-a venit din mine, a venit din afara mea. nu a fost mama, nu a fost nimeni , a fost tot lumina. stiam sa nu ma bucur pentru ca urma sa nu dureze prea mult: de ce!? nici de data asta lumina nu venise dn mine, unde inca mai zaceau putrezeaza si mucegaiu', capatasem doar cateva luni de orbire si puterea de a nu le privi.
m-au adus la vechea mea viata si la o noua incercare de a fi eu, apelurile, mesajele si surpinderea cu care constientizasem ca lumea nu s-a oprit pentru mine alea doua zile; primul zambet amar al noului meu reviriment a fost pentru El si agitatia nervoasa cu care ma cuatase totusi in alea doua zile, dar mi-a lipit talpile de pamant vocea aia atat de puternica chiar si soptita:
-cred ca s-a trezit! ( era frati-miu)

mama le numea caderi nervoase si neobisnuitul lor la 17 ani, precun si perioadele destul de scurte la care se repetau ( avusesem "caderi nervoase" cam o data de doua ori pe an de cand plecase tata - nu dadeam vina pe asta le aveam din cauza crizelor mele de personalitate si incapacitatii mele de a ma gasi si de a trece peste, din cauza tigarilor a cafelei , a bauturii si a modului in care alesesem sa-mi iau viata in propriile maine si totusi doar rar EU ERAM DE VINA!) erau motivul orelor de terapie la care nu ma duceam niciodata si motivul pentru care incerca zilnic sa-mi ascunda calmante pisate in apa , cafea sau mancare.(nu mai mancasem sau bausem acasa de vreo 5 zile, dar nu asta era motivul real , era doar motivul mamei.)