“Doublethink means the power of holding two contradictory beliefs in one's mind simultaneously, and accepting both of them.”
― George Orwell, 1984

I wanna tell you a story
Ain't got no characters in it but me
I wanna sing you a sad song
Most of it I don't expect you to Believe
It starts off just the Whiskey and Wine
Some miles of travel and some real good times
But it ends in a dark corridor
Where there ain't no windows
And there aint no doors
Well that's me
Just a'drinkin off this bottle
And a'driftin out to sea
Well thats me
Just a'sittin here starin
And a'shakin like a leaf
Well thats me
Just a'leanin off my shovel
In this graveyard o' dreams
Yeah thats me
Just a'leanin off my shovel
In this graveyard o' dreams
I wanna take you to a shipwreak
A thousand miles underneath the Black Sea
Looks like everybody's sleeping
But look close they are dead indeed
I wanna lead you to an armchair
Deep back in the files of my mind
I wanna sit you in the candle's light
Where i've been spendin all o' my time
Well that's me
Just a'drinkin off this bottle
Is it drinkin off o' me
Now thats me
Just a'sittin here starin
And a'shakin like a leaf
Well thats me
Just a'leanin off my shovel
In this graveyard o' dreams
Yea thats me
Just a'leanin off my shovel
In this graveyard o' dreams

Urasc sa ma cert cu fratele meu. E o senzatie ciudata de vinovatie amestecata cu un sentiment amar de dezamagire pe care mi-o lasa fiecare cearta. Nu conteaza cine are dreptate, la 5 ani conta. Nu conteaza cine spune adevarul sau nu, de fapt noi doi nu avem adevar. Si totusi un adevar ne tine impreuna, fiecare conversatie e o rutina bazata pe adevarul unei credinte pe care o redescoperim si o redefinim amandoi in fiecare zi. Ceva din mine imi spune ca e aceeasi credinta desi ori de cate ori vorbim atingem teme si probleme atat de diferite si legatura dintre noi e o imbinare rareori armonioasa de feluri atat de strident opuse de a ne exprima, de a ne vorbi, de a ne manifesta, de a trai.
Privim lumea la fel eu si el. O vedem la fel dar eu alegeam sa ma las purtata de valul ei in timp ce el alegea sa inoate contra curentului. Spun alegeam pentru ca azi nu mai stim niciunul ce facem. M-am schimbat si eu , s-a schimbat si el.
Eram"puntea lui catre lume". Dar apoi am plecat. Si am simtit amar si am simtit vina si m-am certat pentru ca l-am lasat singur si m-am mustrat pentru ca nu are pe nimeni, desi pana sa plec nu stiam ca doar pe mine ma avea.Si-am plans ca nu pot sa fiu langa el ca nu pot sa beau o bere, ca nu pot sa-l iau in brate, ca nu pot sa-i spun o gluma sau sa ma plang de viata pe care o duc.
Si tot asa era cand eram copii. Il santajam in nevinovatia lui si profitam de faptul ca era mai mic ca sa jucam jocurile pe care le vroiam eu. Niciodata nu "ne jucam ce vroia el". Si mult mai tarziu mi-a parut rau, si inca imi pare chiar daca el m-a iertat.
Dar asta nu s-a schimbat cu timpul desi a fost multa vreme in care credeam ca el a devenit fratele cel mare si eu devenisem sora cea mica si santajata...Am fost mereu sora cea mare si mi-am iubit mereu fratele mai mic.
E prea greu sa-mi explic sau sa explic legatura dintre noi, relatia noastra sau raporturile dintre noi doi. De multe ori suntem frati si atat.
Si azi, acum mi-e ca dracu de dor de el! Si as vrea sa fiu acolo, cu el pe terasa sa ben Silva neagra si sa ciocnim pentru nepoti. Sa-l ascult si sa radem impreuna. Sa ma certe, sa se infurie dar sa fie langa mine!
Azi, aici, acum mi-e dor de fratele meu!

Pentru mine implinirea acestei religii era excelenta. Si asta am facut: am fost un copil excelent! Note maxime, diplome, competenta. Undeva pe la 15 ani, cand am inceput liceul am avut si aceea perioada de reevaluare a credintei mele. Atunci am inteles ca excelenta nu era atat de importanta pentru a ma simti mai aproape de credinta mea si din ce in ce mai departe de Dumnezeul pe care il avusesem vreodata.
Dupa aceea perioada de reevaluare, mi-am modificat din nou credinta, era aceeasi numai cu o forma noua: arta. Arta era o credinta politeista al carui Zeus era literatura.
In aceeasi masura in care copil fiind atribuiam notiunea de pacat celor care nu-l iubeau pe Dumnezeu, atribuiam aceeasi vinovatie celor care nu iubeau cultura sub numele de ignoranta.
Si credinta mea noua sub ambele ei forme imi oferea ce-mi oferise decorul bisericesc: atentie, afectiune, admiratie, respect. Am inlocuit doua lucruri care imi ofereau aceleasi placeri si aceleasi beneficii, poate mai mult sau mai putin functie de context.
Poate ca credinta nu se manifesta asa. Poate ca nimeni nu crede in zeu ci in ceea ce el ofera. Caci orice credinta are un ritual sub orice forma a ei si acel ritaul poarta numele de religie, iar implinirea lui te departeaza de credinta in aceiasi masura in care te apropie de cei care, la fel ca si tine, il implinesc.
Multa vreme mi-am practicat religia intr-atat incat ajunsesem sa lefiu extrem de draga celor care imi impartaseau credinta , dar nu mai aveam niciun pic de credinta. Si atunci, undeva pe la 18 ani am schimbat-o iar.
Dar nu voi vorbi inca despre aceasta crdedinta.Pentru a o intelege simt ca trebuie sa mai treaca timp. Pentru moment insa, un mic exemplu care sa-mi sustina 'teoria' caci altfel n-ar mai fi valida in ochii nimanui. Am inceput sa beau cafea acum aproape 5 ani. Fiecare dimineata incepea cu o cafea, fiecare dupa-amiaza avea mai mult farmec cu o cafea si pentru ca dupa un timp nu mai simteam niciun "efect negativ" serile erau si ele insotite de aroma de cafea. Ajunsesem sa beau 4-5 cafele pe zi. Si folosesc timpul trecut pentru ca de cateva zile beau ceai. 4-5 cani de ceai pe zi fara sa duc dorul cafelei la care nu credeam sa renunt vreodata. Nu am fost fortata. Nu am nicio problema medicala legata de consumul de cafea. Nu cred ca imi va fi in niciun fel benefica inlocuirea asta sau ca voi avea ceva de castigat din asta pe termen lung. Pur si simplu am ramas fara cafea.
Si pentru cei care stiu ca putin poate insemna foarte mult, e suficient sa spun asta ca sa ma dezvalui aproape intru totul.

Dar inainte de a continua trebuie sa ma opresc si sa trag o gura de aer. Am gasit cand faceam curatenia trimestriala prin lucrurile mele prima incercare de scrisoare de am incercat sa i-o trimit unui foarte bun priten. In primul rand am zambit amar, pentru 'acolo' nu aveam nevoie de incercari de scrisori- imi ieseau din prima- si apoi am citit introducerea pe care iara nu aveam obiceiul de a include in scrisorile mele:

"Ceva care sa-ti aminteasca
de vremurile vechi si bune
Dragostea e trecatoare copil,
dar ce-i negru pe alb
ramane!'

Exact asa. Primul gand a fost sa rad pentru ca suna ca o poezie extrem de kichioasa pe care nu am avut deloc intentia sa o scot, dar apoi mi-am amintit ce vroiam sa spun si n-am mai zambit. N-am mai citit toata scrisoarea pentru ca eram convinsa ca era toata o incercare de justificare si mi-am amintit si de ce am scris o a doua scrisoare: Am pierdut obiceiul de a ma justifica desi din inertie inca o mai fac ocazional.
Dar vom reveni la asta mai incolo.

Ca orice copii ai generatiei" mamaie" , crescuti in contextul politic si social al anilor 90 am fost tarati la biserica. "La biserica" pentru orice copil de 4-7 ani e un loc ce desemneaza mai degraba iadul decat orice conexiune cu divinitatea. Imi amintesc si acum cum invatam rugaciuni ca pe poezii pentru acele ocazii speciale numite colocvial "impartasanie". Si la fel de clar imi amintesc ca mamaie le alegea pe cele "frumoase", in traducere lungi pe care nu le spuneam de obicei, pentru aceste ocazii speciale. Si mai bine de atat imi amintesc ca o data din toata gloata de copii adunati in jurul preotului care pentru noi era popa, mamaie m-a ales -ca de obicei- pe mine sa spun o rugaciune pe care o uitasem cu desavarsire. Degeba a incercat sa mi-o sopteasca, m-am oprit cu lacrimi in ochi spunandu-i ei, popii si copiilor din jurul meu ca nu o stiu si gata. Am plans pentru tot restul slujbei si poate ca ala a fost momentul in care mi-a fost pentru prima data implementata notiunea de rusine si un inceput de intelegere a notiunii de "umilinta publica".
Pentru ca am fost crescuti de "mamaie" , "la mamaie" rugaciunile erau nelipsite. Era un intreg proces de ingenunchere pe pat si spus poezii in fata unei colectii impresionante de icoane care acoperea intru totul peretele estic al casei. Bunica mea a fost o crestina desavarsita si a murit ca o crestina desavarsita. Viata pe care a dus-o i-a dat pe deplin acest drept si multiple ocazii de a renunta. Contextul a facut ca viata ei sa-i dea dreptul binemeritat de a fi si pe deplin ortodoxa.
Mamaie nu a facut decat 8 ani de scoala dupa care a lucrat ca si croitoreasa. S-a casatorit la 16 ani si a avut primul copil la 17 ani. Primul copil a murit, dar au urmat alti 3. Nu stiu de ce am avut mereu impresia ca matusa pe care nu am cunoscut-o niciodata a murit innecata. Niciodata nu am aflat cum a murit, dar asta e o convingere pe care o am din copilarie.
Mamaie si-a iubit familia si a pus-o spre pacatele ei deasupra credintei, dar nu a acceptat ca familia ei sa se puna vreodata deasupra credintei. Toata lumea o cunostea, toata lumea o respecta, toata lumea o iubea cat era satul ala de mare. Toata lumea mai putin tata, care mereu i-a desconsiderat pe amandoi pentru ca nu au avut privilegiul de a se naste in familii bogate.
In timp ce fratele meu intelegea ca religia nu are nicio treaba cu credinta si undeva pe la 5 ani il crucifica pe Dumnezeu, eu eram de o cu totul alta parere. Nu stiu daca a inceput ca o manifestare a nevoii mele de a fi in centrul atentiei, ca o dovada de gratitudine in fata bunicii mele, ca o criza exsitentiala a varstei de 6 ani, dar eu am inceput sa iubesc sincer decorul bisericesc: oamenii, felul cum ma tratau, faptul ca puteam canta, faptul ca puteam citi, faptul ca eram privilegiata datorita bunicii mele, nepotismul, afectiunea pe care o primeam. E u as miza pe rpima varianta acum , dar nu stiu daca asta era totul la varsta de 6 ani, afectiunea pe care altfel nu as fi primit-o, caci incepusem sa intru intr-o faza de habotnicie absurda undeva pe la 8 ani. Lacimi sincere de cainte insoteau rugaciunile pe care le faceam temeinic inainte de a ma duce la culcare si dimineata ma trezeam cu o ora ainte pentru a fi sigura ca lacrimile acveau sa se usuce pana a ajunge eu la scoala. Respectam cu sfintenie un ritual impus de un context care de fapt nu exista. Infruntam chiar presiunea externa din partea familiei, caci nici macar bunica nu se bucura de excesele mele de cainta , ca sa pot face asta. Imi amintesc clar ca am inceput sa plang in hohote la revelatia ca Iisus s-a sacrificat pentru mine in timp ce ai mei se uitau la "Familia Bundy".
Si totul a continuat pana cand, nu-mi amintesc cum sau de ce ortodoxismul a fost inlocuit cu ceeace undeva pe la 9 ani numean "invatatura". L-am inlocuit pe Iisus, pentru ca mereu am simtit un atasament mai mare pentru el decat pentru Dumnezeu cu cartile.
Aceasta inlocuire nu m-a facut sa adopt stiinta ca pe o credinta, nu m-a facut sa adopt teorii evolutioniste in locul celor creationiste. Dumnezeu inca exista pentru mine, doar ca nu mai era viu, nu mai era centrul atentiei mele, nu mai era prezent in mine. Cultura in schimb si satisfactiile pe care succesul pe plan intelectual ti le aduc intr-un context in care scoala e pe primul plan erau! Aceasta a fost a doua mea credinta.

Sunt unele lucruri despre care "imi vine greu" sa scriu din varii motive. Unul pentru ca atunci cand scriu sunt singura in fata constiintei mele. Ca pot sa aleg sa o ignor complet sau sa tastez cuvant cu cuvant ceea ce-mi dicteaza ea, ca pot sa aleg sa ma lupt cu ea intr-o incercare de a crea cumva pace temporara chiar nu conteaza! Ce ajunge sa fie scris e prea putin relevant! Nu conteaza cat e realitate si cat e fictiune-caci in literatura nu exista adevar si minciuna- in ceea ce ajunge sa fie scris. Important cu privire la acest "imi vine greu' e procesul meu de constiinta. Sunt pusa fata in fata cu multi demoni atunci cand scriu. Si nu existenta demonilor ar fi deranjanta, deranjanti sunt aceia care sunt indecisi. Deranjati cunt acei demoni care ma indeamna de la o credinta la alta.
Eu sunt de parere ca orice am are o credinta: in Dumnezeu, in el insusi, in bere, in tigari, in toate cele de mai sus sau in multe altele. Nu conteaza! Orice om are o credinta! Eu am avut mai multe si acum nu stiu ce dracu mai am! Cele mai drastice procese de constiinta sunt acelea care ma pun fata in fata cu probelma credintei mele si cat sunt de fidela sau infidela unui lucru despre care , sa fiu complet sincera, stiu tot si nu stiu nimic. Si orice om e fidel credintei lui, chiar si incalcarea ei e o forma de fidelitate! Dar eu nu stiu ce fac si nu stiu in ce cred! Si de-asta ignor de multe ori problema!
Nu e primu lucru care-mi vine in cap cand ma trezesc si nici ultimul gand care-mi tulbura somnul, dar atunci cand scriu e inevitabil. Cand scriu ma cuprinde un sentiment de "complet pierduta" atat de intens incat nu pot contesta ca e adevarat pana in momentul in care termin de tastat sau pun pixul jos.
Ciudat! Atunci cand ma uit pe fereastra, atunci cand citesc in biblioteca, fac ceea ce ma pasioneaza, atunci cand imi beau cafeaua si-mi fumez tigarile(micul dejun), cand simt buze pe pielea mea- atunci cand posed sunt fericita si atat. Dar atunci cand scriu tot ce nu conteaza incepe sa conteze!
Ma gandeam ca o istorie a credintelor mele ar face lucrurile mai clare.
Am fost botezata ortodoxa si am ramas in sanul acestei credintei pana azi. Azi nu dau doi bani pe religie-care in opinia mea, n-are nicio treaba cu credinta asa ca daca cineva m-ar motiva suficient m-as reboteza in orice religie al lumii. Nu am fost botezata pentru ca ai mei ar fi fost credinciosi, am fost botezata de dragul traditiei, al normelor sociale si al bunicii mele careia ii datorez prima mea credinta: Dumnezeul ortodox.
Bunica, nu am numit-o niciodata asa nici eu nici fratele meu. Noi suntem generatia lui " mamaie". Pentru cuvantul asta a insemnat si va insemna mereu enorm pentru ca ne conecteaza cu tot ce a insemnat copilarie, chiar daca ea n-a fost atat de 'fericita' ca altele.