"e bine ca lacrimile nu se vad nicodata prin ploaie. ca si cum atat de putin bine ar putea recompensa vreodata toata durerea."

obisnuiam sa-mi spun asta candva.imi placea cum suna , imi placea ca era adevarat.imi placea ca plangeam si-mi placea ca durea, imi placea ca stiam pentru ce si de ce sa plang, imi placea ca puteam sa-mi justific lacrimile.
obisnuiam sa am un motiv pentru care sa plang si pentru care sa sufar si obisnuiam sa ma hranesc cu asta.
acum mai am momentele mele de revolta - umbre ale unor rani care inca nu s-au cicatrizat , dar se vor vindeca curand.
obisnuiam sa cred ca nu am nevoie decat de oameni si de iubire neconditionata, obisnuiam sa ma agat de primii oameni care-mi ofereau oricat de putina afectiune cu speranta mantuirii. si apoi obisnuiam sa-i indepartez pe rand cerandu-le sa ma salveze de toti demonii care ma bantuiau.
atunci cand am realizat-tarziu- ca eu eram singura care ma puteam salva de mine caci singurul meu demon era imaginea din oglinda am capitulat. as fi putut lupta cu orice concretizare a transcedentarului, dar n-as fi putut castiga niciodata in fata unor notiuni imanente, idealuri imperfecte, deziluzii realizabile.
acum nu mai cred in bien si rau. acum mai am un echilibru dinamic si in tensitatea sentimentului pur. imi las ratiunea sa derive primordialul si sa incerce sa ma inece in amalgam fara sa mai sufar -pentru ca acum stiu ca totul d scinde din mine si stiu sa separ adevarul meu de minciuna mea.


SI CITATUL ZILEI : "cand esti bun esti luat de prost;)....mare adevar cel care a spuso"
nici eu nici academia romana nu ne asumam drepturile de autor pentru maxima citata anterior.