Spovedanie

Trebuie sa recunosc ca uneori sunt speriata-putin spus- moarta de frica. Si mai trebuie sa recunosc ca uneori imi vine sa plang atat de tare incat sa mananc pamantul si sa bubuie totul in jurul meu. Dar ori de cate ori frica imi taie respiratia la 6 dimineata cand ajung inapoi in patul meu mirosind a depravare, de cate ori intunericul ala ma napadeste toata si lacrimile vor sa curga atata de tare si sa se izbeasca de perna, si inima care-mi bubuie de anxietate ma face sa sar din pat si sa-mi aprind o tigara ascult pasarile.
Si cand aud pasarile cantand imi amintesc ca viata merge inainte cu sau fara mine si gandul asta ma bucura, dar ma intristeaza ca exista inca oameni care ar plange daca eu as muri, ca exista inca oameni carora le-ar pasa daca eu nu as mai fii maine, exista inca oameni care ar spune: " Nu a fost ea. Ea nu ar fi fost atat de lasa.", exista oameni care si-ar aminti de privirea mea pana in ziua in care s-ar stinge si suflul lor.
Si nu pentru ei se naste un zambet salbatic si plin de dorinta de a trai pe fata mea. Nu! Sa nu creada nimeni asta! Zambetul ala carnal si aproape animalic se naste din bucurie si din tristete, din faptul ca inca pot simti! Si atata timp cat poti simti acel zambet e o noua reinnoire a pactului pe care eu l-am facut cu lumea asta nenorocita si mocirloasa, a pactului pe care l-am facut ca in razboiul meu cu lumea nici eu nici ea nu va invinge si ca vom ramane, pana cand moartea ne va desparti, legate de curentul care ne poarta pe amandoua in sute de mii de directii si din care si eu si ea alegem mereu ceea ce ni se ofera.
Caci nici eu nu sunt ca lumea si nici ea ca mine dar tot sange curge prin vinele noastre.