caci eu iubesc si ochi si buze si morminte...

ADAM...

ma privea cu ochi care radeau si plangeau deopotriva de frumos, umbriti de gene lungi si negre care sa le culeaga lacrimile sau care sa le prinda scanteierile in zborul lor fugar.
nu avea accea privire oachesa sau apriga,dar avea o privire limpede si adanca de claritatea celor mai dureroase adevaruri si a celor mai cutremuratoare trairi. in ochii ei citeai ca intr-o carte deschisa dorinta, setea, bucuria, fiorul, furtuna sau durerea.
arareori ochii ei nasteau luceferi mari ca niste faclii ce durau o secunda, dar curpindeau in esenta lor fiecare nuanta, fiecare fir, fiecare modulatie si fiecare tresaltare a sentimentului care le dadea viata exprimandu-l cum niciun cuvant sau dealtfel nimic altceva nu ar fi putut, de limpede , de complet , de sincer.
iti putea cere totul cu o singura privire, se putea oferi intreaga cu ochii mari si migdalati umbriti de gene lungi si negre...
te putea distruge sau se putea preda deopotriva de usor cu o singura privire. te putea uri sau teputea iubi, te putea bucura sau te putea intrista, te putea damna sau te putea salva cu doar o privire.
un lucru nu puteau face ochii ei: nu te puteau minti.
un lucru avea mai presus de privire: zambetul.cu el putea cuceri si invinge, cu el dezarma sau incuraja, cu el ingheta sau invia pe cei morti.
cu un zambet putea obtine totul, cu un zambet putea darama cele mai puternice ziduri si cu un zambet patrundea pana in inima celor mai fortificate citadele.
cu un zambet cerea si primea totul. cu un zambet daruia ce avea mai de pret,cu un zambet patrundea in tine si tot cu un zambet te parasea golas si trist.
cu un zambet soptea cele mai dulci taine, cu un zambet batjocorea,cu un zambet era copila, cu un altul devenea femeie,cu un zambet imbia si cu altul dezgolea,ca un zambet studiat si lasciv sau unul sincer si naiv.
zambetul ei vesnic mintea.

EVA...

ma privea si pentru prima data nu-i puteam sustine privirea. atunci am inteles ca nu ma privise cu adevarat niciodata pana atunci.
si nu ma privea el; de dincolo de ochii care niciodata nu rasesera, in care vesnic vegheau doua scantei permanent lucide-marturii ale celor mai nobile si inaltatoare idei, omagii ale ratiunii pure si ale iubirii pentru nimic altceva decat pentru intelepciune, de dincolo de ochii in care nu stralucise vreodata trairea , sentimentul sau sublima lor efemeritate si care rareori straluceau ca doua comori pretioase impaienjeniti de lacrimi, ma privea tot ce era sfant si atotputernic in el, ma privea esenta lui , ma privea adevarata lui comoara: ma privea copilul.
si nu-i puteam indura privirea caci ma subjuga, ma prindea, ma ravasea, ma dezgolea si ma sfasia strat cu strat, fir cu fir pana patrundea in adancuri, cele mai intunecare si pretioase dintre adnacuri, iar acolo copilul lui punea stapanire pe sangele meu originar matern , punea stapanire pe esenta mea. se juca nestiutor cu inocenta demonica a copilului ce scoate pestele din apa pentru a-l salva de la inec.
in privirea lui se intalneau esentele noastre , iar a lui o subjuga pe-a mea, o covarsea, o invingea, o cuprindea toata si-o rascolea pana ce o prefacea in scrum. ma cutremura fiorul pe care-l simteam , ma sufocam zguduita si intranta , ma feream de privirea pe care nu o puteam indura dar era prea tarziu; copilul invinsese .
eram a lui caci ochii acelui copil cuprindeau, cucereau si distrugeau.
un singur lucru il trada: zambetul.
zambea atat de cald, atata de rar si de frumos, zambea cand se simtea fericit sau inteles, zambea cand privirea sa cuprindea ceva frumos, zambea cand inceta sa cuprinda, sa cucereasca, sa divizeze sau sa disece, zambea cand era cucerit.
zambea atat de sincer si atata de rar. zambea doar atunci cand se trada pe sine, zambea doar atunci cand isi renega sangele , zambea doar atunci cand era cuprins, cucerit si invins.