:)))

uneori ar fi vrut sa-l iubeasca...dar nu putea! la fel cum uneori ar fi vrut sa stearga dintr-un trecut incontestabil atatea episoade si realitatea ii amintea ca viata nu e film desi asa pare....
daca ar fi fost un film, daca n-ar fi fost perdele , cortine si granite infinite, poate l-ar fi iubit. ceva din ea spunea "sigur!" dar isi reprima gandul asta fara vre-un motiv anume...si totusi uneori l-ar fi iubit cu atata tarie incat n-ar fi contat daca el ar fi iubit-o sau nu...dar nu putea!
daca era dispusa sa-si asume pana si cel mai mare risc , acela al iubirii neimpartasite, daca isi acceptase de mult potentialele lacrimi , durere,iluzii si soarta de ce nu putea incepe? de ce nu-l putea iubi!?
ar fi trebuit sa-l iubeasca, stia asta simtea asta cu fiecare fibra a fiintei si fiecare gand al ei se invartea in cercuri perfecte inapoi de unde plecase " asa ar trebui sa fie" : undeva in utopismele edenului asta trebuia sa fie scris ...si totusi nu era.
se pierdea in ochii lui si cobora pana-n lumile lui launtrice, pierdea cursul timpului sau notiunea de spatiu si-i simtea intensitatea respiratiei ce-i dadea viata. il simtea al ei, stia glasul oricariu gand oricat de soptit sau al oricarei sperante oricat de imposibila, ii vedea furtuna de ganduri si noiaul de amintiri, ii simtea respiratia sacadata si traia odata cu fiecare parte vie din el fara a-l putea percepe macar in afara ei, caci facand si cea mai mica separare pierdea inexplicabilul sublim al trairii pure si neaterate...
"daca asta nu nsemana a te pierde in privirea cuiva , atunci nu stiu ce altceva mai poate fi."
o chinuiau intrebari la care stia ca el avea raspunsul insa ea nu-l va afla niciodata , iar viata fara el parea imposibila...paradoxal viata cu el parea la fel!
si totusi nici cel mai infim gand al ei nun putea nega ca ar fi trebuit sa-l iubeasca...si otusi n-o facea!

ce femei adevarate la neptun!:>:>:>